Domnia lui Cuza

1. Unirea Principatelor

Unirea Principatelor române: Moldova şi Ţara Românească, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, reprezintă o pagină glorioasă, un moment crucial, întipărit adânc în conştiinţa şi în tradiţiile de luptă ale poporului nostru. Actul politic al unirii Moldovei şi Ţării Româneşti – cauză a întregului popor – a pus bazele statului naţional român, a deschis calea realizării reformelor structurale, burghezo-democratice, al căror rezultat avea să fie România modernă.

Unirea de la 1859, obiectiv de frunte al revoluţionarilor paşoptişti, a constituit – după cum se exprima Mihail Kogălniceanu – ,,cheia bolţei fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional ; …o unire dorită de veacuri de toţi românii”.

Istoria a dovedit că temeiurile unirii îşi au începuturile încă în vremurile îndepărtate ale formării poporului român, fiind cerută de însăşi necesitatea obiectivă a dezvoltării social-economice a ţărilor române, iar pe plan structural a fost pregătită şi înfăptuită prin lupta neprecupeţită pentru libertate, unitate statală şi neatârnare a zeci de generaţii, până la încununarea deplină de la 1 Decembrie 1918. Unirea din 1859 a fost pasul hotărâtor pe drumul făuririi statului naţional unitar român.

Referindu-se la situaţia politică a Moldovei şi a Ţării Româneşti, Karl Marx scria în 1854: ,,Principatele dunărene sunt două state suverane, sub suzeranitatea Porţii, căreia îi plătesc tribut, însă cu condiţia ca Poarta să le apere de toţi duşmanii din afară, oricare ar fi ei, şi totodată să nu se amestece sub nici o formă în treburile lor interne. Turcii nu numai că n-au dreptul să pună Valahia sub ocupaţie străină, dar le este interzis şi lor să treacă pe teritoriul Valahiei fără un motiv serios”. Este drept şi realitatea istorică o dovedeşte că Poarta nu şi-a respectat întotdeauna angajamentele asumate prin ,,capitulaţii” în privinţa neamestecului în treburile interne şi nici în privinţa apărării integrităţii teritoriale a principatelor.

Dominaţia Imperiului otoman era puternic agravată de rivalităţile militare dintre imperiile feudale vecine, care se soldau adesea cu războaie pustiitoare desfăşurate pe pământul românesc, urmate de pierderi teritoriale însemnate, de secătuirea bogăţiilor ţării, de distrugerea sau înstrăinarea a nenumărate valori materiale şi spirituale, de încetinire a dezvoltării economice şi social-politice a ţărilor române. Mai mult, aşezarea ţării noastre la confluenţa de interese pentru supremaţie a trei mari imperii absolutiste – otoman, ţarist şi habsburgic – , a silit poporul nostru, mai ales în secolele XVIII-XIX, să lupte nu numai pentru apărarea gliei strămoşeşti şi câştigarea neatârnării, ci şi pentru păstrarea fiinţei naţionale, primejduită de politica expansionistă a puternicilor vecini.

Spre cinstea poporului român, istoria păstrează în nenumărate dovezi ale voinţei sale de a-şi apăra limba, portul, obiceiurile, legăturile reciproce pe toate tărâmurile. Dorinţa de libertate şi unitate, bazată pe conştiinţa comunităţii de origine, de neam şi limbă, a reprezentat un puternic liant, care a dăinuit peste veacuri, în pofida graniţelor politice vremelnice.

Interesele economice şi culturale comune s-au îmbinat adesea cu interesele luptei pentru libertate. Mulţi dintre voievozii românilor – munteni, moldoveni, transilvăneni – au înţeles că nu se pot apăra cu destulă tărie în faţa primejdiei turceşti decât aliindu-se, reunindu-şi forţele. Mihai Viteazul a cutezat să dea viaţă acestei idei, izbutind să realizeze, în anul 1600, prima unificare politică şi militară a cele trei ţări române. Dar stadiul dezvoltării societăţii şi împrejurările externe neprielnice au făcut ca unirea realizată de el să dureze foarte puţin. În ciuda acestui fapt, unirea de la 1600 s-a înscris cu litere de aur în istoria patriei, contribuind la dezvoltarea conştiinţei de unitate a românilor şi căpătând pentru toate generaţiile următoare o valoare de simbol şi o nepieritoare chemare.

Tudor Vladimirescu a ilustrat ideea naţională românească, a solidarităţii politice între români pe baza existenţei aceluiaşi popor în cuprinsul întregii Dacii, în pofida graniţelor politice ale vremii. Tudor, e drept, nu vorbeşte de unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un singur stat, dar menţionează necesitatea unităţii politice în sens naţional, pentru câştigarea ,,dreptăţilor” ţării.

Deşi înăbuşită, revoluţia din 1821 a avut urmări importante pe linia ,,redeşteptării românilor” de pretutindeni, a dorinţei lor de unitate naţională. Ţăranii români din Transilvania îl aşteptau pe ,,Tudoraş” să treacă munţii să-i scape de nemeşimea maghiară şi să statornicească ,,legea naţiunii române”.

Mihail Kogăniceanu, vorbind despre însemnătatea mişcării revoluţionare a lui Tudor şi despre urmările acesteia pentru ţara noastră, ţinea să sublinieze că ,,întâmplărilor de la 1821 suntem datori cu orice propăşire… căci ele ne-au deşteptat duhul naţional”. În adevăr, după 1821, ideile de unitate politică se transformă tot mai mult în tendinţe spre unitate, în luptă pentru înfăptuirea unităţii naţionale şi pentru înlăturarea dominaţiei străine.

Diplomatul francez Bois-le-Comte, care constatase, atât la Bucureşti, cât şi la Iaşi, o atmosferă în favoarea unirii ţărilor române, scria în martie 1834: ,,Crearea unui mare ducat al Daciei, care ar reuni cele două principate, ar fi… expresia dorinţei celei mai generale a acestor ţări”.

Între anii 1837 şi 1840, mişcarea naţională unionistă din Ţara Românească a trecut la acţiuni politice de amploare. S-a format o ,,partidă naţională”, condusă de colonelul Ioan Câmpineanu, care în toamna anului 1838 a procedat la întocmirea unui proiect de constituţie burghezo-liberal, preconizând unirea ţărilor române într-un stat naţional independent. Declaraţia de principii a partidei naţionale s-au Actul de unire şi independenţă, redactat la 1 noiembrie 1838 de această partidă, proclama datoria semnatarilor (membrii ai Adunării obşteşti) de ,, a mântui suveranitatea română” şi a reda o patrie slobodă şi independentă tuturor membrilor naţiunii române. Necesitatea unirii naţionale era motivată de Câmpineanu şi prin faptul că ,,cu un teritoriu împărţit ar fi cu neputinţă pentru români să se împotrivească prin ei înşişi puternicilor imperii care îi înconjoară”.

Câmpineanu avea legături cu domnul Moldovei, Mihail Sturdza, cu emigraţia poloneză şi cu guvernele Franţei şi Angliei, de la care spera să primească ajutor. În vara anului 1839, el a întreprins o călătorie la Constantinopol, Paris şi Londra, dar n-a putut obţine sprijinul scontat pentru cauza românească, iar la întoarcere a fost arestat.

După reprimarea mişcărilor conduse de I. Câmpineanu, de Dimitrie Filipescu ori de Leonte Radu în Moldova, luptătorii patrioţi români au trecut la crearea unei organizaţii secrete care să dirijeze toate acţiunile revoluţionare de unitate politică şi de eliberare naţională şi socială a poporului român. Astfel s-a întemeiat în toamna anului 1843 societatea revoluţionară secretă Frăţia – iniţiată de N. Bălcescu, I. Ghica, căpitanul Christian Tell şi C. A. Rosetti –, cu scopul de a răsturna orânduirea feudală şi a înfăptui unitatea naţională a românilor în cadrul unui stat independent. Pentru a putea desfăşura o activitate eficientă, Frăţia şi-a creat în 1845 şi organizaţii legale: la Bucureşti Asociaţia literară a României, iar în Franţa Societatea studenţilor români din Paris. Asociaţia literară colabora în Transilvania cu Gh. Bariţiu, iar în Moldova cu M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, V. Mălinescu, C. Negri şi alţi cărturari. Sub o formă legală, de răspândire a cunoştinţelor şi de încurajare a scriitorilor români de pretutindeni, asociaţia avea un scop politic tăinuit, acela de a acţiona pentru făurirea unităţii naţionale.

În preajma revoluţiei de la 1848, unitatea naţională devenise crezul politic al patrioţilor români, atât al celor din ţară, cât şi al celor aflaţi la studii în străinătate.

,,Ţinta noastră – spunea Bălcescu – socotesc că nu poate fi alta decât unitatea naţională a românilor. Unitate mai întâi de idei şi simţăminte, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică”. Totodată, el cerea reforme sociale bazate pe principiile dreptăţii şi egalităţii. Era anunţat, aşadar, programul de emancipare naţională şi socială – impus de însăşi dezvoltarea societăţii româneşti –, care va aduna în jurul revoluţionarilor paşoptişti români forţele sociale dornice de progres şi de înnoiri burghezo-democratice şi care vor imprima revoluţiei de la 1848 trăsături comune în cele trei ţări româneşti.