Practici Electorale în Perioada Interbelică

perioada interbelică s-au desfăşurat zece alegeri. În opt din cele zece alegeri interbelice, guvernul a câştigat scrutinul pe care l-a organizat. Excepţiile au fost legate de începutul şi sfârşitul regimului. Mai exact alegerile din 1919 organizate de guvernul generalului Arthur Văitoianu, şi de cele din 1937 atunci când guvernul Tătărăscu nu a reuşit să obţină minim 40% din voturile necesare „primei electorale”.

Prin intermediul campaniei elctorale se încearcă abil câştigarea încrederii electoratului, dar cu condiţia ca mijloacele folosite în campanie să nu contravină ordinii de drept. Viaţa politică interbelică a fost întotdeauna scena unor elevate confruntări de opinii între oamenii politici de orientări diferite, dar şi locul unde s-au consumat printre altele certuri şi controverse de o duritate uneori excesivă mai ales între parlamentari şi alţi demnitari înregimentaţi în partidele politice adverse pe seama numeroaselor practici folosite în timpul camapaniilor electorale. Toate sau aproape toate aceste practici electorale, au fost şi sunt generate de relaţia socială putere-opoziţie.

„Peste tot unde există libertate de gândire şi de expresie, grupurile se luptă pentru impunerea concepţiei despre binele public, iar dezbaterea dintre ele ia, în afara cazurilor nefericite ale conflictelor deschise, forma unor argumente raţionale sau sentimentale de tip politic” , este de părere Răzvan Enache. În completare politologul afirma că, coborârea vertiginoasă a nivelului verbal al controverselor, până în marginile cele mai de jos ale insultei reciproce, ale vocabularului suburban, te întristează dacă nu chiar te revoltă cum aceşti oameni, majoritatea şcoliţi în afara graniţelor la cele mai înalte universităţi sunt capabili de asemenea replici în special în perioada campaniilor electorale dar şi după aflarea rezultatelor. Identificăm astfel o primă practică electorală : violenţa verbală. Alături de aceasta, o altă practică electorală prezentă în numeroase documente ale vremii este şi violenţa fizică. O a treia categorie ar putea fi hoţia electorală, iar o ultimă categorie despre care vom vorbi ar fi cea a şicanelor de diferite feluri alcătuită din practici care nu pot constitui o categorie aparte.

1. VIOLENŢA VERBALĂ

Violenţa verbală are numeroase episoade în perioada electorală. Din cele mai impresionante expresii folosite amintim: hoţ, canalie asasină, trădător.

Într-una din lucrări P. P. Negulescu considera că „politicianul trebuie trimis la şcoala disciplinării gândirii, vorbirii şi spiritului public în acţiunea socială. Nu în cele din urmă, el trebuie să înveţe demnitatea şi respectul a ceea ce este minima moralia în realizarea binelui pentru ceilalţi. Credulitatea „mulţimilor electorale”, poate fi uşor manipulată prin fals discurs” , metodă folosită foarte des în perioada interbelică. Această teorie a „falsului discurs” se accentuează în preajma alegerilor pentru Cameră şi Senat. „Luptele dintre partide nu sunt doar lupte pentru promovarea unor programe politice, ci mai cu seamă lupte pentru controlul repartizării posturilor, demonstrând încă o dată că cea mai bună afacere rămâne în continuare afacerea politică” .

Iată două personaje politice interbelice care folosesc această tactică a violenţei verbale. Take Ionescu afirma că: „dacă ar fi să primesc guvernul astăzi nu l-aş fi primit fără ca toate pungăşiile să fie date pe faţă, şi, ca imediat sa mă duc în căutarea tuturor hoţiilor săvârşite de regimul trecut ”. Regimul trecut fiind liberalii, conservatorul ferindu-se totuşi în a preciza date exacte, cine, cum, unde a făcut o hoţie.

Prezent foarte activ în viaţa politică interbelică Nicolae Iorga a fost şi el implicat în acest gen de acuzaţii. Referindu-se la membrii partidului socialist el spune că e format din: „întăi calicii, apoi hoţii şi la urmă derbedeii ” numindu-l „partid de ghiftuială”. Despre ţărănişti afirmă că „nu poate sta alături de vânduţi şi de trădătorii de neam” . Termeni folosiţi într-un discurs pe care l-am mai amintit dar din nou nu se dau nume, acuzaţiile fiind inexacte pentru că este vizat întregul partid ca şi în cazul următor: „tâlharii la puşcărie, şi nu în conducerea treburilor; sunt unii care fură banul public spre a petrece în desfâu şi ceilalţi cetăţeni flămânzesc” . Caracteristică a discursului din perioadă este şi această menţionare a electoratului. Toţi politicienii îl invocau şi arătau că ei vor veni cu soluţii pentru cererile lor.

Acuză dură care a fost adusă asupra lui Brătianu şi regelui Ferdinand din partea, ţărănistului pe atunci, Nicolae Lupu în ziarul „Aurora” din 11 martie 1922: „Parlamentul ales nu e al ţării , e al d-lui Brătianu, al M. Sale, al cui voiţi […] Ţara aceasta dacă merită să trăiască nu poate permite porcului să-şi plimbe burta cinică în incinta Parlamentului şi nici canaliei asasine să-şi arate în Parlament de a cărui lumină fugise sumbra-i şi tragica-i figură.[…] Adevăraţii aleşi ai poporului nu se pot întâlni cu guvernul regelui şi cu aleşii asasinilor şi ai brutelor avânate” .

Un alt caz era că la sate se implica în politică şi conducătorul local al bisericii care este şi el prezent în declaraţii violenţa verbală. Se ştie rolul avut în acele vremuri de preotul satului. Se pare că politica nu ţine cont de rolul în societate: „preotul Nicoreanu atacă pe fostul ministru Mihalache pe care l-a făcut pungaş şi şnapan” .

„D. dr. Lupu: în caz că fără de legile liberalilor vor continua va face apel la Liga naţiunilor” . Ameninţările sunt şi ele parte a violenţei verbale dar sunt foarte rare cazul de faţă amintit pentru că este o excepţie interesantă deoarece este invocată o putere exterioară într-o problemă interioară în momentul în care România era un stat independent.