Structura administrativă în Dacia - provincie romană

Începând cu sec. al II-lea Î.Hr., lumea dacă, angajata într-un eroic efort de stăvilire a expansiunii străine si de eliberare a unor teritorii, s-a vazut nevoită sa intre in contact, la început pasnic prin legături comerciale si apoi violent prin dure confruntari armate, cu marea putere care se ridica amenintator dinspre S-V: Imperiul Roman.Tendintele expansioniste ale Romei, cărora le cazuseră victime atâtea popoare din nordul, vestul si sudul continentului, sau chiar de pe alte continente (Africa, Asia), dacii le-au opus rezistentă tenace, prin dârze lupte pentru libertate si independenta, printr-un eroism legendar dus pana la sacrificiul suprem în apărarea integritătii teritoriale si independentei.

Împăratul Traian având la îndemână mai multe informatii decât Darius, Alexandru Macedon sau Lysimach despre despre neamul geto-dacilor, despre modul de organizare a formatiunilor statale, despre economia si puterea lor de luptă si-a putut elabora o strategie mult mai adecvată si eficientă pentru atingerea scopului propus: expansiunea imperiului la nordul Dunării, înfrângerea Daciei prin atac frontal, iar apoi transformarea ei într-o provincie romană pentru asigurarea aprovizionării imperiului cu materii prime, produse agricole si mestesugăresti si cu resurse umane. A doua campanie romană de cucerire a Daciei (105-106 Î.Hr.) sub conducerea împaratului Traian, căderea Sarmizegetusei si moartea tragică a lui Decebal au marcat sfarsitul statului dac. Evolutia firească a culturii si civilizatiei dacice a fost întreruptă, o buna parte din teritoriul fostului stat dac intrând in stapânirea Romei.

Se produc adânci schimbari economico- sociale, etno- politice, lingvistice si cultural-religioase. Practic, începe o organizare nouă, de factură superioară, similară celei din restul lumii romanice.

Romanizarea teritoriului si a populatiei daco-getice prezinta o importanta deosebita deoarece acest proces, desfasurat în tinuturile carpato-danubiano-pontice, stă la baza formarii si aparitiei poporului român. În ansamblul ei, romanizarea populatiilor autohtone constituie un proces istoric de mari proportii si consecinte, comparabil ca însemnătate cu indoeuropenizarea din mileniile III- II Î.Hr. si cu migratia popoarelor din mileniul I î.Hr. Nicolae Ceausescu spunea într-o carte de-a sa : ” În luptele grele si în convietuirea comună , timp de secole, a dacilor si a romanilor, s-a plămădit un popor nou, care a păstrat si dezvoltat însusirile si virtutiile cele mai bune ale înaintasilor săi ”.

Din punct de vedere politic, cucerirea Daciei a însemnat disparitia statului dac cu structurile si aparatul sau propriu. Conform dreptului public roman, cei ce se opuneau cu armele armatelor romane nu mai aveau nici o sansă la conservarea organizarii politice proprii.

Din perspectiva evolutiei organizării politice pe teritoriul României de azi, disparitia statului dac nu a însmnat însă si disparitia ideii de stat în spatiul carpato-danubian. Dimpotriva, stucturile statate destul de primitive ale dacilor au fost înlocuite cu o structura statală mult superioară ca organizare si functionare.

Etnogeneza românească s-a petrecut pe 2 planuri de bază : material si spiritual, ceea ce a însemnat atât preluarea unor elemente de civilizatie de către romani de la daci, cât si invers. În aceasta a constat procesul plămândirii poporului roman de care vorbea N. Ceausescu. Această simbioză pe planul vietii materiale si spirituale a reprezentat un aspect major al amplului process care a avut ca finalitate aparitia poporului roman, aparitie despre care General-locotenent dr. Ilie Ceausescu mărturisea că: ”Poporul roman s-a format în mod incontestabil, nu printr-o contopire biologic,ci prin preluarea de catre geto-daci a limbii latine, si a altor elemente ale vietii materiael si spirituale în perioada convietuirii cu romanii, adică în sec.I - III î.Hr. ”. Astfel s-a format poporul roman, care este vechi de peste 2.000 ani, de când poporul dac a preluat limba si spiritualitatea latină.

În procesul de contopire a celor două civilizatii un rol important l-au avut asezările urbane. Orasul a constituit un punct de atractie pentru dacii angrenati în diverse activitati în mediul urban sau suburban , servind astfel ca element de legatură si contact din ce în ce mai intens cu statul. Multi daci au lucrat în orase ca mestesugari, sau au mijlocit, în calitatea lor de negustori, schimburile cu mediul rural. Datorită calitatilor lor militare traditionale, o serie de daci au fost inclusi în garda imperială, atât în cohortele praetoriene, cât si în unitatile de cavalerie.

În momentul cuceririi Daciei Roma se afla, din punct e vedere al formei de guvernamânt, în faza Principatului, epoca inaugurată de domnia lui Octavian Augustus. Sub aspect teritorial, Roma stapânea un imens teritoriu ce se întindea din Anglia până în Orientul Mijlociu si din Galia până în Egipt. Imediat după cucerire, Dacia a intrat în procesul de integrare administrativă, economic si militară, asa cum prevedeau normele dreptului public roman. Conform acestor norme, ea a fost organizată ca o provincie distinct, cu organe administrative, militare si fiscale proprii.

Administratia publică Centrală

Dreptul public roman prevedea existanta a doua tipuri de provincii romane: imperiale si senatoriale, în functie de importanta lor economica si militară. Având în vedere pozitia strategică ( la granita de N-E a imperiului) si importantele resurse economice, Dacia romană a fost declarata provincie imperială. Guvernatorul Daciei era reprezentantul (loctiitorul) împăratului în provincie, pe care o administra în numele acestuia si purta denumirea de „legatus Augusti pro praetore”. În cazul în care în provincie erau stationate doua sau mai multe legiuni, guvernatorul trebuia să aiba rang consultar,fost consul (“ vir consularis ”); în cazul în care în provincie era stationată o singură legiune, acesta avea rang pretorian, fost praetor(“vir praetorius”), iar dacă nu avea nici o legiune, ci doar trupe auxiliare, ca era guvernată de un „procurator Augusti ” din ordinul ecvestru.

Dacia din timpul domniei lui Traian ( 106-118 d.Hr.) a fost condusă de un legatus Augusti pro praetore de ordin senatorial si de rang consular, având în vedere că, în această perioadă, în Dacia au stationat 3 legiuni, toate cu sediul la Appulum: a-VIII-a Gemina, a-IV-a Flavia si I Adiutrix. În timpul mandatului său a întemeiat primul oras roman pe pământul dacic, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

Dacia din timpul domniei lui Hadrian(118-168 d.Hr.) a cunoscut numeroase transformari, însă cea mai important este aceea de împărtire a Daciei, provincie unitară, în 3 provincii separate : Dacia Inferior, Superior si Porolissensis, fiecare primind o conducere proprie, independent una de cealaltă.