Diplomația Românească în Perioada Interbelică

„Diplomaţia este arta de a-l face pe om să nu mai ştie ce să caute: adevărul sau minciuna.” Curentul diplomaţiei este unul ce a pus interesante probleme celor ce au încercat să-l definească, să-l caracterizeze sau să-l interpreteze. Diplomaţia este, probabil, arma cea mai de preţ a specialiştilor în politică externă, relaţii internaţionale şi în menţinerea unui război doar pe căi politico-diplomatice.

Desigur, diplomaţia mai este interpretată ca fiind şi cel mai elaborat mod de a minţi, de a manipula şi de a induce subiecte deliberate pe un drum al erorii şi al haosului. Ne este, cu precădere, la îndemână lupta diplomatică dusă de împăratul Napoleon I al Franţei şi ţarul Alexandru al II lea al Rusiei pe câmpul ce reprezentase bătălia de la Friedland(1807). Pierderile suferite de Rusia l-au determinat pe ţarul rus să ia o poziţie considerată umilitoare la pacea de la Tilsit. Acesta i-a adus elogii lui Napoleon pentru tactica pregătită şi pentru victoria obţinută, dar accepta şi condiţiile impuse de părintele Europei moderne. Ceea ce doresc să menţionez este că atitudinea lui Alexandru al II-lea de a colabora cu Franţa a urmărit pentru viitorul îndepărtat exact calea diplomatică ce se serveşte de manipulare, luptă psihologică acerbă pentru a-ţi învinge vechiul şi noul duşman.

După această scurtă paranteză, menită să dau Cezarului ce este al său, adică să-i atribui diplomaţiei rolul fulminant jucat în relaţiile internaţionale, voi creiona în căteva pagini, sper că pertinente şi obiective, rolul şi ascensiunea diplomaţiei româneşti între cele două războaie mondiale.

La sfărşitul primului război mondial, după cum bine ştim, România se afla în postura de a i si recunoaşte unirea cu Transilvania, Bucovina şi Basarabia, iar statutul acesteia era de ţară beligerantă cu interese speciale. Astfel, momentul apariţiei de facto a diplomaţiei româneşti cu un rol sesizabil l-a reprezentat Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), congres ce a marcat finalul primei conflagraţii mondiale.

Romania a acţionat pentru obţinerea confirmării pe plan internaţional a hotărârilor adoptate în cursul anului 1918 de poporul român privind făurirea statului naţional unitar român. Conferinţa păcii de la Paris era chemată să dea consacrare juridica internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor, prin respectarea drep¬turilor legitime ale poporului român asupra teritoriului său naţional.

Obiectivele româneşti la acea conferinţă au fost unele îndrăzneţe, dar cu temei. Totuşi, cum de la teorie la practică este cale lungă, aşa s-a întâmplat şi în acest caz. Deşi, potrivit tratatului din 4/17 august 1916, România trebuia să se bucure la Conferinţa păcii de drepturi egale cu celelalte ţări semnatare, ea a fost inclusă în rândul statelor cu "interese limitate', putând participa la dezbateri numai atunci când era invitată, dreptul de decizie aparţinând "Consiliului celor Patru' (Marea Britanie, Franta, Italia si SUA). În Comisia teritorială, inclusiv în Comitetul pentru studierea chestiunilor teritoriale privind România, delegaţii români nu au fost admişi.

Lesne, se pot observa germenii ce configurează şi relaţiile internaţionale actuale: nu ai putere, susţinere şi nici acces la lucrurile importante din sfera politico-economică a lumii eşti plasat într-o splendidă izolare. Cum era de aşteptat, la început reacţia diplomatică românească a fost insesizabilă, iar Consiliul celor Patru şi-a întărit intangibilitatea la acea Conferinţă. Această intangibiltate şi excesul de putere folosit la acea conferinţă, deşi mulţi ar spune că au reuşit crearea unei Ligi a Naţiunilor, a condus spre acelaşi final fatidic: al doilea război mondial.

Cum spuneam, diplomaţia românească nu avea puterea de a se opune şi a riposta, iar la Tratatul de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919), Marile Puteri nu au îngăduit delegaţiei române să-şi exprime punctul de vedere, deşi armata noastră purtase lupte cu germanii în Campania din 1917 (Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz). Pe lângă acest fapt, România fusese jefuită în perioada când a fost ocupată de germani. Şi pentru a continua excesul de putere al celor ce conduceau Conferinţa, delegaţia noastră a fost pusă în faţa faptului implinit, de a semna tratatul fără a-l studia şi a formula un punct de vedere.

Deoarece "Consiliul celor Patru' intenţiona să procedeze într-o manieră similară şi în privinţa celorlalte tratate, în mai 1919, IonI.C.Brătianu, şeful delegaţiei române, a luat iniţiativa unei note verbale colective adresate lui George Clemenceau, preşedintele Conferinţei de pace, de către delegaţiile română, poloneză, sârbă, cehoslovacă şi greacă, prin care se cerea ca proiectele tratatelor să le fie comunicate din timp, pentru a le putea analiza.