Diplomația românească în perioada interbelică

Cel mai important obiectiv al politicii externe a României de-a lungul întregiii perioade interbelice a fost menținerea frontierelor trasate la sfârșitul Primului Război Mondial. Toate partidele politice, cu excepția celui comunist desigur, au fost sprijinitori convinși ai sistemului tratatelor de pace încheiate la Paris-Versailles, o poziție care a dictat alegerea aliaților și a asigurat continuitate politcii externe urmărite în anii imediat anteriori declanșării celui de-al Doilea Război Mondial .

Diplomația românească, responsabilă pentru purtarea relațiilor internaționale ale țării noastre a demonstrat adevărate calități în acest răstimp, personalități precum Nicolae Titulescu sau Raoul Bossy reușind să obțină adevărate victorii pe plan diplomatic pentru statul nou constituit. De altfel, între diplomație și politica externă, negocierea este principalul element care separă aceste concepte. Menținerea unor raporturi bune cu statele, în speță cele vecine, s-a încercat prin crearea unui cadru propice pentru dezvoltarea acestor relații în beneficiul reciproc . Diplomația nu se poate realiza fără concursul dreptului diplomatic, lucru care arată o pregătire aprofundată în această arie juridică a reprezentanților României.

Diplomația românească a fost pusă la grea încercare încă din primele zile ale Conferinței de Pace de la Paris. Ion I.C. Brătianu a rămas șocat de ostilitatea pe care a avut-o de înfruntat din partea aliaților occidentali. Politicienii francezi și britanici au interpretat pacea separată încheiată cu Germania prin Tratatul de la Buftea-București din 1918 ca pe o abrogare a Tratatului cu Antanta Cordială din 15 august 1916 și s-a considerat ca atare exonerați de responsabilitatea de a-și ține promisiunile pe care le făcuseră pentru a dobândi intrarea României în război . Brătianu a motivat valabilitatea tratatului din 1916 prin două argumente importante. În primul rând, primul ministru a arătat că tratatul din 1918 a fost semnat în condiții dificile de către România, Rusia și Franța nerespectând clauzele tratatului, neoferind sprijinul militar promis. În al doilea rând, tratul deși a fost ratificat de Parlamentul României (Camera Deputaților - 28 iunie, Senatul - 4 iulie), el nu a fost niciodată promulgat de regele Ferdinand I. Mai mult, acesta a fost denunțat în octombrie 1918, moment în care România reintră în război.

În urma unor insistențe prelungite și a unei atitudini impunătoare a primului ministrui Ion I.C. Brătianu, România a obținut mare parte din revendicările sale prin tratatele de pace subsecvente încheiate cu Germania (28 iunie 1919), Austria (10 decembrie 1919), Bulgaria (10 decembrie 1919) și Ungaria (4 iunie 1920). De asemenea, la 28 octombrie 1920 s-a încheiat un tratat între România pe de o parte respectiv Franța, Anglia, Italia și Japonia pe de altă parte prin care s-a recunoscut unirea Basarabiei cu România, URSS neluând parte la acest sistem de tratate internaționale .

În această concepție și pe baza prevederilor pactului Societății Națiunilor, România se considera aliata tuturor statelor membre ale acestui for internațional. Guvernele ei au închieat succesiv tratate cu Polonia (martie 1921, reînnoit în 1926 și 1931), cu Cehoslovacia (23 aprilie 1921), cu Iugoslavia (7 iunie 1921), cu Franța (10 iunie 1926), cu Italia (16 septembrie 1926), cu Grecia (12 martie 1928) și a aderat la Pactul Briand-Kellogg (27 august 1928), completat cu Protocolul de la Moscova (9 februarie 1929), pact care interzicea războiul ca mijloc de rezolvare a litigiilor între state. Tratatele bilaterale româno-iugoslav și româno-cehoslovac au stat la baza organizației regionale Mica Înțelegere, sau Mica Antantă, careîși propusese menținerea status quo ului politic în centrul și sud-estul Europei față de amenințările politice de revizuiri teritoriale din partea Ungariei, condusă de amiralul Miklos Horthy, apărarea unor interese proprii, uneori în divergență cu cercurile guvernante britanice și franceze. Mica Înțelegere avea să afirme mult timp ca o unitate politică europeană în problemele importante ale securității și păcii, cauzând numeroase iritări și dificultăți forțelor revizioniste .

Teama de refacere a potențialului economic și militar al țărilor învinse ce ar fi atras după sine o nouă reglementare teritorială în centrul și sud-estul Europei, cu consecințe și pentru integritatea teritorială a României a determinat cercurile conducătoare de la București să se orienteze spre o politică de colaborare pe multiple planuri, în primul rând cu acele state interesate, ca și România, în folosirea tuturor mijloacelor pașnice împotriva politicii de revizuiri teritoriale și pentru apărarea hotărâtă a ordinii politice postbelice. În acest climat, în martie 1921 s-a semnat la București Convenția de alianță defensivă între Regatul României și Republica Poloniei și, Convenția militară între aceleași state, ratificată de Parlamentul României la 25 iulie 1922 și reînoită în 1926 și 1931. Reînoirea tratatului polono-român în 1926 a fost determinată de îngrijorarea guvernului polonez, puternic afectat de acordurile de la Locarno, care garantau frontierele Franței și Belgiei cu Germania, dar lăsau negarantate frontierele celorlalți vecini ai Germaniei - Austria, Cehoslovacia și Polonia. În primul său articol, noul tratat politic din 1931 întroducea principiul erga omnes, România și Polonia angajându-se să respecte reciproc și să mențină împotriva oricărei agresiuni exterioare integritatea lor teritorială și independența politică prezentă. Concomitent cu acest tratat a fost semnată și o convenție militară, în care formula erga omnes nu a fost însușită de cercurile guvernamentale poloneze, care nu recunoșeau Tratatul de la Trianon și tindeau către o înțelegere cu Ungaria, lucru care de-a lungul întregii perioade interbelice a afectat relațiile româno-polone .