Minorități în Europa

Istoria protectiei minoritatilor prin interventie sau acorduri internationale are radacini destul de adinci in Europa. Aceasta protectie a vizat in primul rind minorititile religioase, cu precadere dupa Reforma. Sunt cunoscute, de pilda, interventiile Suediei in favoarea protestantilor din Polonia, in 1707. Incepind cu secolul al XVII-lea, o serie de masuri referitoare la protectia minoritatilor au inceput sa fie incluse in tratatele vremii(1).

Primul Tratat international care continea prevederi de protectie pentru minoritati, care nu erau numai religioase, este Documentul final al Congresului de la Viena, din 9 iunie 1815, incheiat intre Austria, Franta, Spania, Marea Britanie, Potugalia, Prusia, Rusia si Suedia (care proteja nationalitatea supusilor polonezi ai partilor contractante)(4). Independenta Greciei a fost conditionata prin Protocolul din februarie 1830, semnat de Franta, Marea Britanie si Rusia, de acordarea libertatii religioase musulmanilor. Prevederi similare, de data aceasta in favoarea crestinilor din Imperiul Otoman, au fost incluse in Tratatul de la Paris, din 1856, semnat de Austria, Franta, Prusia, Marea Britanie, Sardinia, Turcia si Rusia.

Pe plan intern, evolutiile legate de constituirea unui sistem legal de protectia a minoritatilor sunt vizibile inca de la emiterea celebrului edict de la Nantes, care reglementa statutul protestantilor din Franta, in anul 1598. Cele mai semnificative dezvoltari in procesul de structurare a unei legislatii menite a proteja minoritatile isi au insa originea in miscarile revolutionare din Franta anului 1789, in suita de legi votate de Parlamentul britanic in perioada secolelor XVII-XIX (Toleration act-1698, Test and Corporation Acts-1828, Catholic Emancipation Acts-1829-1832, Religious Disabilities Act-1846) si in Constitutia Statelor Unite din 1787 amendata prin celebra Federal Bill of Rights din 1791.

In Europa, articolul 11 din Constitutia Confederatiei helvetice, din 1874 stipula egalitatea deplina intre cele trei limbi oficiale, iar in Belgia, doua legi stabilind folosirea limbilor flamanda si franceza au fost adoptate in mai 1878 si aprilie 1898. Articolul 19 din Legea Constitutionala a Austriei, din 21 decembrie 1867 proclama dreptul minoritatilor etnice din stat de a-si mentine si dezvolta nationalitatea si limba, iar in Ungaria, Actul XLIV din 1868 proclama egalitatea cetatenilor indiferent de nationalitate.

Sistemul de protectie a minoritatilor stabilit prin Liga Natiunilor

Sistemul de protectie a minoritatilor sau regimul minoritatilor, dupa primul razboi mondial, a fost consacrat prin mai multe categorii de documente internationale cu valoare juridica obligatorie(6). In primul rind este vorba de un sir de prevederi incluse in Tratatele de la Versailles, Saint-Germain, Neuilly si Trianon, prin care tarile ce urmau a-si asuma obligatii specifice cu privire la protectia minoritatilor (Cehoslovacia, Polonia, România, Grecia, Regatul sirbo-croato-sloven) acceptau sa incheie tratate speciale cu Principalele Puteri Aliate si Asociate in scopul mentionat.

Aceste cinci tratate, numite Tratatele Minoritatilor au fost incheiate cu Principalele Puteri Aliate si Asociate dupa cum urmeaza: Polonia, la Versailles , in 28 iunie 1919; România, la Paris , in 9 decembrie 1919; Cehoslovacia, la Saint-Germain-en-Laye, in 10 septembrie 1919. Regatul sirbo-croato-sloven, la Saint-Germain-en-Laye la 10 septembrie 1919; Grecia, la Sevres, in 10 august 1920. Aceste tratate erau completate cu patru capitole speciale in Tratatele de Pace impuse invinsilor (cu Austria , la Saint-Germain-en-Laye, in 10 septembrie 1919; cu Bulgaria , la Neuilly-sur-Seine, in 27 noiembrie 1919; cu Ungaria, la Trianon, in 4 iunie 1920; cu Turcia, la Lausanne , in 24 iulie 1923).

Cadrul reglementarilor internationale a fost largit prin alte patru tratate referitoare la regiuni europene cu probleme speciale: Conventia din 9 noiembrie 1920 dintre Polonia si Danzig; Acordurile dintre Suedia si Finlanda referitoare la insulele Aland, recunoscute printr-o Rezolutie a Consiliului Ligii, in iunie 1921; Conventia polono-germana referitoare la Silezia Superioara, din 15 mai 1922; Conventia dintre Principatele Puteri Aliate si Asociate si Lituania, referitoare la Teritoriul Memel, din 8 mai 1924. Ultima categorie de documente legate de regimul minoritatilor sunt cinci declaratii unilaterale ale unor tari, la primirea in Liga Natiunilor si care au fost mentionate de Consiliul Ligii in rezolutii ad-hoc: Albania, in 2 octombrie 1921; Lituania, in 12 mai 1922; Letonia, in 7 iulie 1923; Estonia, in 17 noiembrie 1923; Irak, in 30 mai 1932.

Statele aflate sub regimul minoritatilor, dezvoltat prin instrumentele juridice ale Ligii, trebuiau sa recunoasca atit garantiile internationale cuprinse in documentele mentionate mai sus, cit si obligatia de a asigura prin legea interna protectia minoritatilor de pe teritoriul lor. Consiliul Ligii a adoptat o rezolutie, in fiecare caz, prin care prevederile referitoare la minoritati, din Tratate, erau trecute sub garantia Ligii (Tratatele Minoritatilor fusesera negociate in afara Ligii)(7).