Politica externă a României și Tripla Alianță

Dupa recunoasterea internationala a independentei de stat, Romania a trebuit sa tina seama de noul echilibru de forte creat in Europa si in special, in sud-estul sau. Aceasta, pe de o parte, deoarece ocupa o pozitie strategica in Peninsula Balcanica, unde se ciocneau interesele economice si politice ale Rusiei, Imperiului Otoman si Austro-Ungaria, iar, pe de alta parte, Romania trebuia sa se integreze structurilor europene de pe o noua pozitie, aceea ce stat independent, si sa isi faureasca modalitati proprii de afirmare care sa ii asigure dezvolatarea.

Diplomatia romana a trebuit sa aiba in vedere intregul context al relatiilor internationale, deoarece experientele din timpul Razboiului de Independenta si de la Congresul de la Berlin i-au determinat, atat pe regele Carol cat si pe politicieni sa inteleaga pericolele urmaririi unor obiective de politica extern ace nu se bucurau de sprijinul uneia sau mai multora dintre Marile Puteri.

Conducatorii Romaniei erau convinsi ca doar aderarea la un sistem de aliante putea sa promoveze interesele de politica externa ale tarii si sa ofere protectie impotriva presiunilor din exterior.

Plasarea Romanie intr-o astfel de alianta nu era insa atat de facil de realizat deoarece toate posibilitatile prezentau diferite inconveniente, examinand posibilitatile unei aliante durabile, Regele si premierul de atunci al tarii, Ion. C. Bratianu respingeau un partener dupa altul ca fiind nesatisfacatori. Deoarece solutia pentru care urma sa opteze Romanina trebuia sa prezinte cele mai mici dezavantaje, aceasta nu putea consta intr-o alianta cu statele din sud-estul continentului, si asta doarece acestea ofereau doar posibilitatea unei aliante regionale intrucat interesele lor erau asemanatoare.

In mod traditional dintre Marile Puteri, Franta era preferata publicului sub raport sentimental, insa infrangerea din 1871 si mai apoi izolarea diplomatica a acesteia de catre Germania au cauzat slabirea pozitiei internationale de care se bucurase inainte. Mai mult, atitudinea diplomatiei franceze din timpul Congresului de la Berlin a micsorat mult prestigiul de care se bucurase inainte; Franta s-a numarat printer ultimele puteri care au recunoscut independenta Romaniei.

De cealalta parta a continentului, cu aliatul din timpul Razboiului de Independenta, Romania a ajuns la o incordare a relatiilor diplomatice privind clauzele finale ale tratatului si atitudinea Rusiei fata de Romania, din aceste considerente opinia politica din tara considera pe buna dreptate Rusia drept dusman si ca atare, nu putea fi un candidat serios pentru o alianta.

Importante dificultati au intervenit si in raporturile cu celalalt mare vecin, Austro-Ungaria. Dupa Congresul de la Berlin, relatiile dintre cele doua tari au fost puse greu la incercare de grave diferende economice si politice, iar problema controlului navigatiei la Dunarea de Jos constituia un obstacol in vederea normalizarii acestor contacte. Problema esentiala o constituia insa situatia romanilor din Transilvania, pusi in fata deznationalizarii fortate promovata de guvernul de la Budapesta. O alianta a Romanie cu un stat ce oprima peste trei milioane de romani putea parea opiniei publice abdicarea de la sprijinirea unor interese vitale ale propriului popor.

In aceste conditii, solutia care se putea impune era incheierea unei aliante cu Germania; acesta prezenta avantajul ca era cea mai importanta forta militara a continentului si dispunea de cea mai dinamica economie, ceea ce reprezenta pentru Romania, in ciuda anumitor conditionari privind recunoasterea independentei, un aliat pretios. Insa concretizarea acestei aliante prezenta dezavantajul ca nu putea fi conceputa decat tinand seama de alianta austro-germana din 1879, de aceea alianta cu Germania trebuia sa insemne si o apropiere de Austro-Ungaria, ceea ce venea in contradictie cu interesul national al romanilor.

Apropierea de Puterile Centrale era favorizata insa de importanti factori politici si economici, iar apropierea Romaniei fata de gruparea constituita in 1879 prin alianta Germanie cu Autro-Ungaria, si consolidarea acesteia in 1882 prin aderarea Italiei si transformarea sa in Tripla Alianta sau Puterile Centrale au constituit pentru factorii de decizie de la Bucuresti o garantie mai puternica decat alianta cu o singura mare putere. La aceasta decizie putem adauga si ca intre Germania si Italia nu existau divergente fundamentale.

Aderarea Romaniei la Tripla Alianta s-a datorat in mare masura initiativei lui Bismarck, cancelarul de fier al Germaniei. Obiectuvul major urmarit de Bismarck prin atragerea Romaniei in politica externa a Germaniei era consolidarea pozitiei Austro-Ungariei in Balcani, care se opunea unei expansiuni rusesti in aceasta parte a Europei.

Initiative unei apropieri a Romaniei de Puterice Centrale a pornit deci de la Berlin, ea gasind un ecou favorabil la Viena inainte de a-l avea si la Bucuresti.

Inca din 1879, in timpul vizitei intreprinse de ministrul roman de finante Dimitrie Sturdza la Berlin, Bismarck i-a declarat acestuia ca Germania dorea ca Romania sa fie un factor activ active in politica externa germana, iar in 1880 cancelarul german a discutat aderarea Romaniei la Tripla Alianta cu Bratianu, sugerand ca pentru inlesnirea acestui demers al diplomatiei romane, guvernul ar putea ajunge mai intai la un acord in acest sens cu Austro-Ungaria, la care sa participle mai apoi si Germania.

Bismarck a luat initiative reluarii negocierilor cu Romania in august 1883, in contextul cresterii tensiunilor dintre Austro-Ungaria si Rusia in privinta Bulgariei. In aceste conditii, Ion. C. Bratianu a acceptat invitatia de a se intalni cu Bismarck la Gastein, la 26 august/7 septembrie 1883,cancelarul sprijinind calduros alianta Romaniei cu Puterile Centrale. La urmatoarele negocieri de la Viena, desfasurate intre 23 si 27 septembrie, Kalnoky si Bratianu au prezentat proiectul unui tratat. Proiectul intial includea un articol in conformitate cu care guvernul roman se angaja san u tolereze pe teritoriul sau actiuni politice sau de alt gen care ar fi indreptate impotriva Monarhiei Dualiste; pentru a crea impresia unei egalitati, guvernul austro-ungar isi lua aceleasi obligatii fata de Romania. Clauza a fost respinsa de Bratianu, doarece presupunea ca Romania nu mai avea dreptul sa sprijine populatia romana din cadrul Austro-Ungariei. In schimb, articolul respective a fost inlocuit cu unul privind conditiile in care cele doua puteri isi promiteau ajutor reciproc, in cazul unei agresiuni. De asemenea, prin eliminarea prevederii incheierii unui nou acord militar care urma sa stabileasca problema comandamentului military, Bratianu elimina posibilitatea subordonarii armatei romane. In schimb, premierul roman a subliniat ca actul este valabil doar atat timp cat dureaza alianta dintre Germania si Austro-Ungaria.