Războiul Crimeii

Războiul Crimeii a fost un război care a avut o sumedenie de urmări politice și sociale. Totodată el a modificat echilibrul de forțe europene și a determinat numeroase state să-și definească reformele pe plan intern. Totalul pierderilor în acest război nu se cunoaște cu exactitate dar probabil ca a depășit un milion de morți. Rușii au piedut între 400.000 și 500.000 iar turcii au avut pierderi similare. Franța a pierdut circa 100.000 de oameni iar Marea Britanie 25.000. Industrializarea de la mijlocul secolului al XIX - lea a adus progrese tehnologice remarcabile care au schimbat fața războiului. Armele franco-britanicilor, de exemplu erau arme produse în serie.

Cheltuieli militare ale puterilor implicate în războiul Crimeii (calculate în milioane de lire):

1852 1853 1854 1855 1856

Rusia 15,6 19,9 31,3 39,8 37,9

Franța 17,2 17,5 30,3 43,8 36,3

Marea Britanie 10,1 9,1 76,3 36,5 32,3

Imperiul Otoman 2,8 ? ? 3,0 ?

Sardinia 1,4 1,4 1,4 2,2 2,5

Armata Otomană: Comandantul turc în Războiul Crimeii, Omer Pașa, era născut în Croația și ajunsese la gradul de locotenent în armata austriacă, ulterior ajungând în Imperiul Otoman după o căsatorie cu o turcoaică de rang înalt . Acesta ajunsese sa ocupe pe merit poziția de comandant în acest război, fiind printre puținele cazuri.

Problema unităților turce era reprezentată de faptul că, compoziția lor era multietnică. Acestea conțineau armeni, tunisieni, egipteni, care îi urau pe turci și profitau de orice ocazie pentru a dezerta. Cavaleria turcă nu avea disciplină militară.

Corpul medical turc, educat în Europa, s-a dovedit a fi foarte eficient pe parcursul conflictului, iar spitalele militare erau bine echipate.

Cauzele conflictului: Cauza principală a conflictului a fost reprezentată de interesul comercial rusesc care viza liberul acces prin strâmtorile Dardanele si Bosfor. Porturile rusesti din Marea Baltică se închideau din cauza înghețului jumătate de an. Franța și Rusia au cerut sa le fie recunoscut rolul de puteri protectoare ale creștinilor din Imperiul Otoman. În urma unor consultari, otomanii au optat pentru Franța ceea ce, evident, i-a infuriat pe ruși, implicit pe țarul autocrat, Nicolae I. Acesta a încercat inițial sa ajungă la o înțelegere cu Marea Britanie de a împarți Imperiul Otoman, însă britanicii nu au avut încredere în ruși.

În anul 1853 țarul Rusiei Nicolae I, privea de pe o poziție de forță Imperiul Otoman după anul 1848. Acesta credea că poate îndeplini obiectivul etern al Imperiului Rus de a distruge imperiul Otoman și de a cuceri Constantinopolul. Rușii amenințau cu războiul, prin ambasadorul Mensikov, ori de câte ori aveau ocazia. Pentru a contracara amenințarea rusă, Franța și Marea Britanie și-au trimis flotele la Dardanele ia țarul a amenințat cu ocuparea Principatelor Române. Turcii au ignorat amenințarea rusă iar rușii au ocupat Principatele fară a declara război.

Invazia rușilor a fost o provocare, iar Austria a convocat o conferință la Viena la care au participat toți reprezentanții Marilor Puteri. În cadrul acestei conferințe, Turcia a surprins pe toată lumea și a înaintat un ultimatum.

Rusia nu s-a retras iar Turcia a declarat războiul la data de 5 octombrie 1853. În timp ce Franța și Marea Britanie erau încă indecise, rușii încearcă sa avanseze însă rezistența turcilor de-a lungul Dunarii este remarcabilă. În schimb, în Caucaz. rușii se descurcă mai bine.