Adolescența lui Mircea Eliade

Adolescenţa lui Mircea Eliade

Adolescenţa reprezintă perioada de tranziţie dintre strea de copilărie şi starea de maturitate a individului şi debutează cu modificările psiho-fiziologice pe care le antrenează pubertatea. Totodată adolescenţa este o vârstă a derutei, a marilor idealuri, a alteregoului. Adolescentul se află într-o perioadă la care nu se poate iubi fizic decât în privirea persoanelor străine. Mai mult decât atât, acesta are nevoie de un al doilea eu pentru a exista; deocamdată nu e capabil să întrepătrundă relaţii armonioase cu ceilalţi deoarece nu se cunoaşte suficient de bine şi nu e destul de sigur în privinţa propriilor limite corporale şi psihice, trăind relaţiile cu celălalt ca un potenţial pericol.

Adolescentul este tentat în mod inconştient de o repliere narcisistă asupra propriei persoane.

În cele ce urmează doresc să prezint viaţa, dar mai cu seamă am să mă axez pe perioada în care Mircea Eliade a fost adolescent.

Istoric al religiilor, scriitor de ficţiune, dar şi filosof, Mircea Eliade s-a născut la Bucureşti, la 13 martie 1907, ca fiu al locotenentului Gheorghe Ieremia (care mai târziu avea să devină căpitan), şi al Ioanei Ieremia. Acesta din admiraţie faţă de Ion Eliade Rădulescu, şi-a schimbat numele în Eliade.

Primii ani ai copilăriei i-a petrecut la Râmnicu-Sărat, nde tatăl său fusese mutat cu garnizoana. Cele mai vechi amintiri – din acest orăşel – ne sunt cunoscute din paginile Memoriilor.

Între 1912-1914 se află la Cernavodă, unde frecventează grădiniţa şi prima clasă.

În 1914 familia revine la Bucureşti. Aici este elev al Şcolii primare din strada Mântuleasa şi apoi al Liceului „Spiru Haret”.

Anii de formaţie ai lui Mircea Eliade ar trebui să constituie pentru fiecare adolescent un îndreptar, un strălucit exemplu.

Dorinţa de perfecţiune, de autodepăşire, permanenta aspiraţie spre noi şi fascinante tărâmuri ale cunoaşterii, năzuinţa către atât de râvnitul „uomo universale”, iată câteva din caracterisicile viitorului savant.

Tânărului Eliade nu i-au plăcut niciodată dogmele talmudice, principiile anchilozante în pedagogie, filosofie sau literatură, fiind un adversar înverşunat al peroraţiilor ex-cathedra, dorind să se convingă el însuşi de valabilitatea anumitor principii şi „adevăruri”. Nu trebuie să uităm febrilitatea, înfrigurarea în tot ceea ce făcea, pasiunea în ceea ce întreprindea, nonconformismul, oroarea de a călca pe drumuri bătătorite, setea de originalitate.

Perfect conştient de contradicţiile fiinţei sale, nu făcea din ele o taină: „În mine se zbat, de când mă ştiu, două mari şi seducătoare nostalgii: aş vrea să fiu în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continuu nimic”.

Memorialistica eliadescă şi mărturiile celor ce l-au cunoscut pe fostul elev de liceu oferă un bogat material documentar în acestă privinţă.

Scânteia geniului nu ar fi fost valorificată, dacă lipsea munca îndârjită, perseverentă, continuă. Fără odihnă, în mod organizat, impunându-şi un program strict, Eliade nota înainte de a fi împlinit 15 ani pe prima pagină a unui caiet cu însemnări:

„Ce trebuie să fac:

1. Să-mi pregătesc zilnic lecţiile, ca să cunosc concepţiile didactice şi să pot să le combat.

2. Să citesc în fiecare zi o carte românească sau să încep, să continui alta. Critica se impune.