Camil Petrescu - Nuvelist

Privite, de obicei, ca un moment pregătitor, al tatonărilor (sociale, filozofice şi etice) ce aveau să ducă la restructurările fundamentale ca viziunea epică din romanul “Un om între oameni”, nuvelele lui Camil Petrescu par a nu stârni, artistic, un interes deosebit din partea criticii şi istoriei literare. Cele două culegeri – “Turnul de fildeş”, 1948, “Cei care plătesc cu viaţa”, 1949) însumând un număr de cinci nuvele sunt, de regulă, discutate în treacăt şi considerate ca elemente de legătură în evoluţia scriitorului.

Aproape toate nuvelele lui Camil Petrescu sunt axate pe ideea contrastului dintre aparenţa calmă, bonomă a lumii burgheze de la începutul acestui veac şi faptele ignobile pe care le ascunde . În comparaţie cu alte lucrări ale scriitorului, operaţia de demistificare e aici mult mai violentă, negaţia e profesată, ca în cazul lui Gelu Ruscanu din “Turnul de fildeş”, pe baza unui principiu revoluţionar. Dar ceea ce e cu deosebire interesant în aceste nuvele e modul cum sunt demontate decorurile unui fals spectacol al frumuseţii şi dezinteresării, darea la iveală a culiselor sorbide.

Polemica deschisă de scriitor cu sine însuşi invederează, în nuvele, prezenţa unor elemente cu totul speciale. De data aceasta, ideea căutării adevărului absolut, proiectată pe fundalul unor zbateri de conştiinţă tratate cvasiabstract, face tot mai mult loc confruntării metodice şi, totodată, nuanţate cu realităţile şi legile existenţei obiective. Drumul este acela de la obsesia proiectării oarecum solipsite a generalului pe ecranul exclusivist şi, nu odată deformant al eului exacerbat, la cunoaşterea de sine prin raportare la concretul obiectiv, mai exact, la experienţă. De aici, în genere, aplecarea scriitorului spre reconstituirea atentă, revelatoare a cadrului general-obiectiv, între ale cărui coordonate social-istorice evoluează erosul.

În timp ce într-un roman precum „Patul lui Procust” epicul obiectiv, de factură clasică, apare , foarte frecvent, ca un element implicat în fionul mişcărilor lăuntrice ale personajelor, având menirea de a ordona doar şi de a sprijini mersul acestor mişcări, în nuvele raportul este invers.

„Cei care plătesc cu viaţa” sunt muncitorii ucişi, în urma manifestaţiei de la 13 Decembrie 1918, în piaţa Teatrului Naţional. Eroul nuvelei, poetul Ladima, abia întors de pe front, ia cunoştinţă într-un chip care-i angajează toată fiinţa, de această dramă, petrecută la doi paşi de locul în care el, împreună cu prietenul său, actorul Dinu Dorcea, urmărea spectacolul cu Fraţii Karamazov, în sala tixită de lume a Teatrului Comedia. Drama socială se împleteşte cu una individuală, căci Ladima asistă, tulburat, la confesiunea prietenului său, care se vede eliminat din pragul unei cariere ce se anunţă strălucită, prin pierderea auzului.

Pe fundalul surdizant al ideii că “un perete nevăzut, dar de nepătruns, desparte pe oameni, chiar când simt unul altuia prezenţa întregii fiinţe” sunt făcute să coincidă într-o simbolistică facilă trei drame. Prima, „flacăra de patimă, sânge şi nebunie, a unei familii dezlănţuite în descompunerea lor”, e a literaturii. Spectacolul cu Fratii Karamazov în sala de bombonieră în alb şi roşu a teatrului reuşeşte un fluid intens între interpreţi şi spectatori. Ladima, „palicar famelic” şi aici, descoperă cutremurat drama personală a prietenului Dorcea, actor cu cap de zeu negricios, care-şi vede cariera năruită de surzenia tot mai accentuată. Cronicarul-poet, hipersensibil şi cu o emotivitate dezordonată, asista lucid şi filozof la confesiunea disperată a prietenului său: „Îşi spuse cu melancolie că existenţa în lume este compartimentată” şi ”Această coexistenţă impenetrabilă i se părea unul dintre modurile cele mai tulburătoare ale vieţii împreună, omeneşti.” Fiecare are ora şi locul lui, nici o lămurire nu e posibilă decât cu totul întâmplător. Ceilalţi rămân mereu nişte abstracţiuni. Singurătatea omului e funciarmente incurabilă.

Dar suntem în 13 decembrie 1918, ne-o anunţă prea devreme şi neinspirat autorul. Aşteptăm, fireşte, pronunţarea celei de-a treia dramă, aceea a muncitorilor grevişti, ucişi în timpul democraţiei. Faptele se precipită paralel şi tot Ladima le este spectator meditativ: „Încă o dată, ca în toate împrejurările hotărâtoare, prezenţa morţii provocase o alegere şi Ladima avu sentimentul unei fraţietăţi de dincolo de lucruri, ştiu că oamenii aceia nevoiaşi îmbrăcaţi erau semenii celor mai buni dintotdeauna.” Persoana a treia deformează personajele, le schematizează. Nuvela are un iz agitatoric, recurgând la coincidenţe încărcate, la simboluri stridente, la detalii stângaci aglomerate, chiar dacă fiecare în parte mai aminteşte ochiul atent, subtil al romancierului”.

În „Mănuşile”, Ladima – prezentat de astă dată, în postura obişnuită a eroului din romanul „Patul lui Procust” – e un spirit dezabuzat, infiorat de dezgust faţă de conformismul colegilor de breaslă şi stingherit de eşecul companiilor sale polemice, desfăşurate pe cont propriu. Protestele lui, care păstrează o admirabilă decizie şi virulenţă a tonului, se învăluie de o conştiinţă sceptică, pesimistă – departe de a capitula, însă. Ladima are aici o apariţie episodică. Eroul principal al nuvelei e tânărul poet Mihai Oproiu, personaj care reprezintă speţa scriitoricească nevertebrată, complăcându-se într-o boemă lamentată şi aşteptându-şi salvarea de la vreun Mecena burghez. Acest posibil protector al artelor ni se înfăţişează în persoana lui Dimianu, unul dintre îmbogăţiţii perioadei postbelice, fost coleg de şcoala al lui Oproiu, care-l invită la masă, într-un restaurant de lux, pe famelicul poet. Aflat în pragul unei tranzacţii matrimoniale, Dimianu voia să facă impresie asupra viitoarei consoarte, prezentă şi ea acolo, apărând în compania unui scriitor, pe care, de altfel, domnişoara cu fumuri cosmopolite îl priveşte ca pe o insectă, în vreme ce poetul e topit de farmecul ei.