Lumi Fantastice

Fantasticul este o categorie esteticã datã destul de recentã. În literatura cultã abia scriitorii romantici sunt aceia care cultivã cu consecventã, la modul pragmatic, lumile, personajele si întâmplãrile fantastice. Cultul pentru fantastic tine în acest caz de un program estetic de facturã anticlasicistã, orientatã spre toate formele de libertate a spiritului si spre eliberarea imaginatiei creatoare de limitele ei rationale si logice.

Pe de altã parte fantasticul este o categorie esteticã deosebit de elasticã si tolerantã. Într-un sens foarte general, tin de spatiul fantasticului si miraculosul, fabulosul, feericul, supranaturalul, neobisnuitul etc. astãzi încã, specialistii în esteticã si teoreticienii literari nu obosesc sã încerce izolarea fantasticului într-o definitie cât mai putin relativã. Descoperim modele explicative ale creatiilor cu caracter fantastic în studiile lui Tzvetan Todorov, Roger Callois, Marcel Brion, Rene de Solier, Nicolae Manolescu si multi altii.

Tema lumilor fantastice este însã o temã cu o adâncã si bogatã traditie. Ea apare în mituri, basme, povesti, legende, balade, epopei, poeme eroice, povestiri, nuvele. Romanul însusi, care este o creatie a lumii moderne, face din spatiul lumilor fantastice un spatiu frecventat cu asiduitate. Dar fantasticul este prezent si în poezie, teatru, film, artele vizuale. El este rezultatul unei rafinãri a anticei distinctii dintre mimesis si phantasia, el este un produs al fanteziei care, la rândul ei, exprimã nevoia omului de a se desprinde de conditionãrile lumii exterioare, pentru a se concentra asupra fantasmelor, viziunilor, obsesiilor de naturã interioarã.

În acest sens, este fantastic tot ceea ce nu are legãturã directã cu realitatea, ci cu visul, halucinatia, reveria, iluzia, utopia, misterul, straniul. Fantasticul sfideazã cauzalitatea, cronologia, contingentele vietii, judecata rationalã si pretentiile stiintelor. El se învecineazã cu magia, sacrul si miticul. Repudiazã verosimilul si verdictul, cultivã ruptura planurilor existentei, tolereazã ceea ce este inexplicabil si refuzã explicatia. Lumea fantasticã este o lume cu propria ei organizare, cu propriile ei conditii de existentã, cu propria ei logicã. Odatã acceptat, fantasticul poate deveni un spatiu al unui alt tip de normalitate. El este antilogic, nu si alogic, pentru cã alogicul apartine deja absurdului.

Ar fi totusi prea mult sã situãm fantasticul în pur imaginar. Situatia fantasticã se naste în real, ea reprezintã un mod de a contrazice real. Presupune irealitatea unor întâmplãri, dar oferã si destule argumente pentru a le lua în serios cu toatã convingerea. Asa cum sustine Tzvetan Todorov (Introducere în literatura fantasticã), în literaturã cheia fantasticului este ezitarea cititorului în fata unor optiuni explicative la fel de îndreptãtite. Acest adevãr se vede cel mai bine în câteva din textele prezentate în aceastã sectiune.

Operele studiate care au ca temã principalã fantasticul apartin atât literaturii universale, cât si celei românesti si sunt urmãtoarele: Magicianul de John Fowles, Povestea fãrã sfârsit de Michael Ende, Tiganiada de Ion Budai-Deleanu, Vasiliscul si aspida, Douãsprezece mii de capete de vite de Mircea Eliade, Sarpele Aliodor de Vasile Voiculescu.

Magicianul a fost cel dintâi roman elaborat de John Fowles, dar nu întâiul publicat. A avut o gestatie îndelungatã, cu întreruperi, si a cunoscut nenumãrate transformãri; de altfel, chiar editiei din 1966 îi va urma, în 1977, o alta, mai mult decât revizuitã. Cât despre izvoarele de inspiratie, însusi Fowles este cel care le divulgã. Mai importante decât datele biografice sunt modelele livresti, pe care autorul le rezumã la trei fundamentale: Cãrarea pierdutã de Alain-Fournier, Marile sperante de Charles Dickens si o carte de copilãrie, Bevis de Richard Jeferies.

În fragmentul studiat este vorba despre un împãrat si fiul acestuia care crede în toate lucrurile, mai putin în trei: insule, printese si Dumnezeu. De aceea, el pleacã în tara vecinã si descoperã toate aceste trei obiecte. Întorcându-se în împãrãtia tatãlui sãu aflã cã a fost pãcãlit. Printul se reîntoarce la omul îmbrãcat în costum de searã care îi spune cã si în împãrãtia tatãlui sãu existã insule, printese si Dumnezeu. Revenind acasã, împãratul îsi aratã adevãrata sa fatã lucru ce îl determinã pe fiul sãu sã îsi doreascã moartea. Devenind matur printul renuntã la aceastã idee.