Mitul electrei în accepție modernă - Jean-Paul Sartre

Jean-Paul Sartre (1905 – 1980), ca romancier, eseist, dramaturg şi fondator al unei noi şcoli de idei care va fi cunoscută ca Existenţialism, dar şi ca reprezentant important al literaturii secolului XX, se inspiră din dramaturgia antică considerând-o o modalitate artistică de a exprima propria concepţie filosofică existenţialistă asupra condiţiei umane, asupra societăţii şi asupra problemelor religioase. El foloseşte ca subiect principal relaţia individului intelectual cu istoria, adică individualismul specific intelectualului în ceea ce priveşte exigenţele valorice ale societăţii, o societate în care omul îşi caută locul printre semenii săi cu mândria şi luciditatea unui individ liber, indiferent dacă reuşeşte sau nu.

Avându-şi originea în miturile etno-religioase ale Antichităţii, mitul Electrei reprezintă un mit literar care exprimă, în literatură, o situaţie fundamentală pentru condiţia umană, Electra devenind un arhetip literar ca simbol universal. Prezentarea acţiunii se axează pe existenţa interioară a fiinţei umane, în general, opusă eroicului şi acţiunii fizice, şi, în particular, datorită reprezentării tematice a unor acte criminale ce vizează pedepsirea şi răzbunarea altor acte criminale anterioare. De asemenea, sunt descrise aspectele vieţii interioare ce ţin de instinct, suferinţă şi chiar ură, declanşate de vina tragică pe care şi-o asumă personajul şi care duc la brutalitatea şi violenţa umană, elemente specifice tragicului.

Mitul Electrei este reluat în prima jumătate a secolului al XX-lea în operele dramatice datorită perioadei marcate de crize existenţiale, de pierderea valorilor şi a echilibrului, de existenţa brutalităţii şi a cruzimii în cadrul relaţiilor sociale şi interumane, de alienarea şi frustrarea individului. Toate aceste aspecte revitalizează tragicul în creaţia literară, unde tragedia, ca specie a genului dramatic, oferă modalitatea cea mai convingătoare de exprimare a tragicului existenţei umane. Acest lucru va apărea în dramaturgia lui O’Neill, Sartre şi Giraudoux.

Piesa „Muştele” reprezintă o revalorificare a mitului Electrei sau, mai bine-zis, a mitului literarizat al Atrizilor, în ceea ce priveşte elementele de constituire a mitului din dramaturgia antică, urmărind modificarea acestora şi introducerea unor noi aspecte la nivel tematic.

Personajul Electra din versiunea lui Sartre reprezintă atât factorul de influenţă asupra fratelui ei cât şi co-participantul la actul răzbunării şi personajul prin intermediul căruia este introdusă suferinţa şi tragicul uman, răzbunarea lui Oreste rezultând din întâlnirea cu Electra, deoarece este impresionat de statutul jalnic al acesteia. Spre deosebire de Oreste, Electra, cu toate că la început are o atitudine de revoltă faţă de divinitate şi faţă de condiţia cetăţenilor, condiţie pe care şi ea, ca şi fratele ei, încearcă s-o schimbe în bine, este înspăimântată de violenţa faptei lui Oreste şi, speriată de ameninţările lui Jupiter, cade pradă remuşcării şi sentimentului vinei pe care şi-o asumă în mod conştient, rămânând la nivelul condiţiei umane comune, cu toate încercările lui Oreste de a o salva, atât pe ea, cât şi pe ceilalţi locuitori ai cetăţii.

Sartre pune accentul pe condiţia tragică a Electrei, pe soarta ei înduioşătoare generată de condiţia de sclavă în propria-i casă, pe ura faţă de Clitemnestra şi Egist, pe speranţa generată de aşteptarea lui Oreste ca răzbunător, pe intensitatea scenei recunoaşterii şi pe rolul pe care aceasta îl îndeplineşte în actul răzbunării, toate aceste ipostaze ducând la o caracterizare complexă a personajului. Sartre dă o notă moralizatoare piesei sale prin introducerea Furiilor în desfăşurarea acţiunii, Furii care nu fac altceva decât să-i pedepsească pe cei care comit hybris-ul. De asemenea, autorul introduce analiza psihologică şi condiţia Electrei după săvârşirea actului răzbunării evidenţiind remuşcarea şi suferinţa adâncă.

Spre deosebire de ceilalţi autori care au reluat mitul Electrei în operele lor, Sartre introduce pe lângă schimbările în statutul Electrei şi în cel al lui Oreste, un Jupiter ironic şi roiul de muşte dezgustătoare prin care personifică Furiile ce domină cetatea şi pe locuitorii acesteia. Autorul evidenţiază, în primul rând, un individ (Oreste) care alege dreptul de a fi liber, chiar dacă asta înseamnă să acţioneze împotriva voinţei divine sau a altor factori care i-ar fi putut afecta libertatea de a alege şi de a acţiona. Astfel, Sartre exprimă filosofia sa existenţialistă care are în vedere condiţia omului de la sfârşitul perioadei moderne, Oreste şi Electra reprezentând posibilitatea aplicării reuşite şi, respectiv, eşecul punerii în practică a unor concepţii şi idei filosofice. Dacă Oreste este caracterizat, în primul rând, de dorinţa de identificare cu Argosul şi aceea de salvare a cetăţii, dar şi de alegerea liberă a acţiunii de omucidere, pe care de altfel o şi pune în practică asumându-şi responsabilitatea şi consecinţele faptei sale putându-se bucura de succesul devenirii ca OM, Electra este dominată de dorinţa de răzbunare, are, ca şi Oreste, libertatea de a alege în ceea ce priveşte săvârşirea acţiunii de omucidere, participă într-o oarecare măsură la ducerea la bun sfârşit a răzbunării, respingând însă responsabilităţile şi consecinţele faptei sale eşuând astfel în procesul devenirii ca OM. Ea rămâne un individ nerealizat deoarece nu are capacitatea de a înţelege faptul că individul este liber în raport cu oricare voinţă fie ea divină, morală sau socială, cu excepţia propriei voinţe, adică are libertatea de a alege. Situaţia creată reprezintă, de fapt, unul dintre principiile existenţialiste conform căruia individul devine om nu prin faptul că s-a născut, ci prin alegerile pe care trebuie să le facă, prin acţiunile care trebuie săvârşite de facto şi prin consecinţele pe care trebuie să şi le asume. Fiinţa umană este expusă hotărârilor propriei voinţe, şi, atâta timp cât este liberă, nu poate evita alegerea. Chiar dacă individul optează pentru o alternativă individuală, această opţiune se răsfrânge asupra altor membri ai comunităţii. Astfel, Oreste, în piesa lui Sartre, devine om prin faptul că alege crima şi îşi asumă conştient responsabilitatea pentru consecinţele alegerii sale.