De la românul trandafirului la numele trandafirului al lui Umberto Eco

„Romanul Trandafirului” este o ampla alegorie morala în jurul temei iubirii, ce rezuma poezia medievala în imagini, ritm si evocari,contopind în unitatea sa atât elemente curtene , cât si ale literaturii burgheze.

Poem in 22 000 de versuri a câte opt silabe, Romanul Trandafirului dateaza din anii 1225-1230 si apartine lui Guillaume de Lorris, care a compus 4 000 de versuri, restul fiind continuat si incheiat, 40 de ani mai tarziu, spre 1275, de Jean Clopinel de Meung-sur-Loire ramas in istoria literaturii sub numele de Jean de Meung.

In prima parte a romanului Guillaume de Lorris îsi propune o „ars amandi” (arta a iubirii), în care expune regulile iubirii curtene:

„C’est ici le Roman de la Rose

Ou l’art d’amour est tout en close,

La mathiere en est bonne et neuve”.

(„Aici se afla Romanul Trandafirului

Unde este cuprinsa toata arta iubirii,

Materia este buna si noua”.)

Poetul porneste de la fictiunea unui vis. Într-o dimineata de mai, plimbându-se pe câmp, ajunge la o gradina (simbolizând regatul lui Amor), ale carui ziduri fortificate sunt împodobite cu zece statui, reprezentând viciile: Ura, Felonia, Viclenia, Lacomia, Zgârcenia, Invidia, Tristetea, Batrânetea, Ipocrizia si Saracia. Doamna Oiseuse (Lenea) îl conduce în interiorul acestei gradini, unde poetul admira un trandafir de o neasemuita frumusete. În acest moment, zeul iubirii, Amor, îi strapunge inima cu cinci sabii. Atunci, tânarul, fermecat, vrea sa ajunga pâna la trandafirul, care simbolizeaza fata iubita. Ea este însa înconjurata de mai multe personaje, dintre care unele îl ajuta pe îndragostit sa se apropie, iar altele îl opresc.Astfel alegoria merge mai departe: Bel Accueil (Buna Primire), Franchise (Franchetea), Pitie (Mila), Courtoisie (Curtenia), Largesse (Darnicia), Male Bouche (Bârfeala), Jalousie (Gelozia), Danger (Primejdia), Honte (Rusinea), Peur (Teama), Faux-Semblant (Prefacatoria).

Aceasta prima parte a romanului ia sfârsit fara ca tânarul sa poata culege floarea.

Alaturi de apolog si alegorie, poetul da aparenta umana unor abstractiuni, idei ori categorii sufletesti: Libertatea, Constrangerea, Iubirea, Liberul Arbitru, cu scopul de a infatisa virtuti si vicii, aspiratii morale sau situatii omenesti. Opera lui Lorris, rod al gandirii curtenesti e un cod al iubirii, prin care poetul, cu o maiestrie deosebita si cu tot aspectul ei artificial, reuseste sa o pastreze vie, profund omeneasca, nefiind o expresie poetica a unor aventuri de dragoste pe care le incearca orice inima strapunsa de sagetile legendarului Amor.

Lumea lui Guillaume este o lume palida, plina de abstractiuni, care pluteste într-o atmosfera mistica, de fervent cult al femeii si iubirii, impregnata de gratiile si jocurile vietii galante. Simetria compozitiei, imaginatia rafinata, eleganta stilului, uneori alunecând în pretiozitate, caracterizeaza arta lui Guillaume de Lorris.

Al doilea autor, Jean de Meung, continuator al romanului, in cele 18000 de versuri scrise intre anii 1275-1280, reia povestirea din punctul unde o lasase predecesorul sau. Conservand personajele, pastrand de asemena procedeele artistice, aceasta a doua parte se deosebeste profund de prima, atat prin caracterul si prin ideile ce le contine, dar si prin deznodamantul total diferit.Daca in prima parte eroul doar aspira la femeia intrupata in trandafir, in partea a doua tanarul reuseste sa ajunga la minunata floare.

Finalul ne readuce de pe planul visului pe acela al realitatii:

„Ainsi j’aie la rose vermeille;

A tant fut jour et je m’eveille”.

(„Astfel avui trandafirul cel minunat;

Atunci fu ziua si ma trezii”.)