Comportamentul Managerilor Italieni

Plasată în sudul Europei, Italia, acest picior al continentului înspre sudul mediteranean, este una dintre ţările cu o însemnată pondere în construcţia UE. Italia deţine o reţetă de succes în economie: industria turismului.

Dacă pentru nemţi principala sursă de mândrie naţională este economia, iar pentru britanici monarhia, italienii se mândresc cu realizările lor culturale. În ciuda faptului că Italia este o ţară dezvoltată din punct de vedere economic, peisajul economic este departe de a fi unitar. Există o diviziune recunoscută oficial între nordul industrializat (care include şi Roma) şi sudul subdezvoltat, “mezzogiorno”. Cele două regiuni au atitudini vizibil diferite faţă de muncă şi viaţă. Stereotipul nordic este preocuparea faţă de muncă şi de bani, cel sudic pune pe primul plan puterea şi traiul îndestulat. Cei din nord consideră că sudul înghite prin subvenţii şi favoruri profitul creat de ei. În ochii celor din sud nordul este reprezentat de avarii care exploatează forţa de muncă şi le sug economiile în folosul propriilor lor fabrici.

În Italia cea mai importantă afiliere este cea familială. Legăturile de familie rămân mai importante decât în orice altă ţară europeană – exceptând, poate, Spania.

Există o neîncredere sănătoasă a populaţiei în instituţiile oficiale de orice fel, inclusiv cele la care participă în mod direct. Există în acelaşi timp un entuziasm autentic pentu UE. Bruxelles-ul reprezintă un remediu pentru imposibilitatea de guvernare, la fel cum, de-a lungul istoriei au fost Viena şi Madrid. Numai că de această dată italienii pot împărţi puterea cu străinii.

Climatul politic nu numai că afectează managementul afacerilor, dar promovează totodată atitudini care pătrund în lumea afacerilor. Practic nimic important nu se face aşa cum scrie la carte.

Cât priveşte loialitatea faţă de instituţia care te-a angajat, ideea de a munci ca să produci bani pentru o organizaţie impersonală, fără să obţii tu însuţi beneficii cât mai mari, nu se bucură de prea mare trecere.

Implicarea guvernului în economie este considerabilă. Procentajul din PIB alocat cheltuielilor guvernului este cel mai mare din UE.

Din cinci salariaţi doar unul lucrează în sectorul serviciilor publice, în comparaţie cu ceva mai mult de unul din trei în Marea Britanie şi ceva mai puţin de unul din trei în SUA şi în Germania.

Sectorul privat e dominat de un număr mic de afaceri de talie internaţională, cum ar fi Fiat, Olivetti şi Benetton, concentrate în mâinile unei singure familii, cum ar fi Agnelli, De Benedetti, Berlusconi sau Giardini.

Coloana vertebrală a economiei italiene e alcătuită din miile de firme particulare mici şi mijlocii din nord. Patronii acestora se opun fuziunilor atât din spirit de independenţă, cât şi din realism financiar.

În acest sector, productivitatea este de câteva ori mai mare decât în sectorul de stat, iar grevele sunt o raritate.

În Italia există două pieţe ale forţei de muncă. Cea oficială se supune tuturor reglementărilor stricte, care îi favorizează în mod evident pe salariaţi în ceea ce priveşte recrutarea personalului, excedentul de personal şi concedierile, deşi mentalitatea slujbelor asigurate pe viaţă din anii ‘70 a fost reconsiderată cu realism şi urmată de un declin al puterii sindicale. Circa 25% din forţa de muncă este ocupată pe piaţa neoficială, prin definiţie nesupusă reglementărilor de nici un fel.

Finanţarea

Finanţarea industriei este dominată de bănci, sub controlul Băncii Italiei (Banca d’Italia) care se bucură de reputaţia unei instituţii necorupte şi nesupuse influenţelor politice.

Băncile care acordă împrumuturi pe termen scurt oferă servicii populaţiei şi asigură capitalul rulant, fiind împiedicate să acorde împrumuturi pe termen mediu, care sunt de competenţa instituţiilor de credit pe termen mediu şi lung.

Fiecare regiune, oraş, ba chiar sat are propria sa bancă, viabilă datorită protecţionismului şi faptului că în Italia se înregistrează cea mai mare rată de economisire din Europa.

Serviciile bancare, de la transferuri de fonduri la împrumuturi pe termen mediu, sunt fragmentate, netransparente şi complicate.

Organizarea şi structura companiilor

Italienii au creat ştiinţa contabilităţii în secolul al XV-lea şi au perfecţionat-o mereu de atunci încoace. Pentru companiile cotate la bursă, expertiza contabilă independentă a devenit o cerinţă legiferată abia în 1975. Bilanţurile contabile ale companiilor particulare mai mici, necotate la bursă, trebuie tratate cu circumspecţie, ţinându-se seama că principalul lor scop nu este acela de a le furniza acţionarilor un tablou complet şi corect ci de a forma o bază de negociere cu băncile şi cu autorităţile fiscale.

Toate companiile cu peste 15 salariaţi sunt obligate prin lege să aibă un consiliu de întreprindere, “consiglio di fabrica”. Consiliul de administraţie (consilio d’amministrazione) este condus de un “presidente”. Sub el se află de obicei un director administrativ (amministratore delegato). Departamentele sunt conduse de “direttori”.

Dacă există o organigramă, ea are un alt scop decât clarificarea structurii organizatorice: de exemplu, să fie prezentată partenerilor de afaceri străini.

În companiile mari, linii de raportare clare de la superiori la subordonaţi nu se găsesc decât la nivelurile de jos ale organizaţiei. La nivelurile medii şi superioare, adevăratele ierarhii se întemeiază doar pe legăturile personale dintre oameni aparţinând diferitelor compartimente ale organizaţiei.

Cuvântul – cheie în descrierea modului italienesc de abordare a afacerilor, şi totodată principala calitate cerută unui manager, este “flexibilitatea”.

Flexibilitatea înseamnă o ignorare a procedurilor devenite rutină. Protocoalele, regulile şi organigramele, oricât de bine conturate şi definite ar fi, vor fi ignorate atât în teorie, cât şi în practică.