Management Public

CAPITOLUL I

INTRODUCERE IN DREPTUL MUNCII

SECȚIUNEA I

DEFINIȚIA DREPTULUI MUNCII

Dreptul muncii este o ramură a sistemului dreptului formată din ansamblul normelor juridice aplicabile relatiilor de muncă ce iau fiintă intre patroni şi salariati, in procesul muncii la incheierea, modificarea şi incetarea raporturilor juridice de muncă, intemeiate pe contractul de muncă .

Patronii se obligă să asigure conditii de muncă şi să plătească un salariu pentru munca prestată, iar persoanele angajate se obligă să presteze o muncă utilă in cadrul unitătii, cu respectarea timpului de lucru şi a disciplinei inpuse.

Din definitia dată dreptului muncii rezultă că obiectul acestei discipline il formează totalitatea raporturilor juridice de muncă ce iau naştere in procesul muncii, pe baza aplicării directe a fortei de muncă, a mijloacelor de productie .

In unele lucrări de specialitate, se ajunge la o concentrare maximă a definitiei dreptului muncii, afirmându-se că „intr-o formulare mai concisă, dreptul muncii este dreptul contractului de muncă” .

Deoarece dreptul muncii studiază şi institutii juridice care nu au la bază contractul individual de muncă, considerăm mai adecvată definitia ce se referă la raporturile juridice reglementate, in general, de legislatia muncii.

Obiectul principal al dreptului muncii il constituie insă reglementarea raportului de muncă izvorât din contractul individual de muncă.

Munca prestată in gospodăria proprie sau realizarea unei opere de artă in mod independent nu constituie obiect al dreptului muncii. Nici raporturile derivând dintr-un contract civil de executie lucrări sau prestări servicii nu fac obiectul dreptului muncii, deşi işi au izvorul intr-un acord de vointă, deoarece lipseşte subordonarea celui care afectează activitatea, iar contractul are ca obiect rezultatul muncii, nu munca vie.

Nu intră in categoria raporturilor juridice de muncă nici cele referitoare la activitatea membrilor colegiilor de avocati, relatiile respective incluzându-se in categoria celor atipice. Rezultă, deci, că nu fac obiectul dreptului muncii, in sensul definitiei date, nici raporturilor juridice ce iau fiintă intre membri colegiilor de avocati.

Există totuşi o categorie de avocati –avocatii salarizati in interiorul profesiei –care incheie contracte de muncă in formă scrisă cu titularul cabinetului individual sau coordonatorul cabinetelor asociate, ori al societătii civile profesionale.

Avocatii salarizati in interiorul profesiei se găsesc in raporturi juridice de muncă supuse reglementărilor prevăzute de codul muncii, putând activa concomitent, in aceeaşi calitate, in două forme de exercitare a profesiei (de avocat care nu poate presta activităti profesionale in afara formei de exercitare a profesiei pe baza unui contract de muncă şi de avocat salarizat in interiorul profesiei) .

In concluzie, putem spune despre obiectul dreptului muncii următoarele:

- Are la bază in principal raporturile juridice de muncă izvorâte din contractul individual de muncă.

- Prin incheirea contractului individual de muncă se crează raporturi personale intre cel ce angajează şi angajat.

- Raporturile create intre cele două părti contractante sunt raporturi de subordonare, salariatul fiind obligat, de regulă, să-şi desfăşoare activitatea in cadrul unui program de lucru.

- Are la bază şi unele raporturi juridice strâns legate de relatiile de muncă privitoare la organizarea muncii sau grefate (ori derivate) din raporturile de muncă.

Din cele expuse mai sus, rezultă că dreptul muncii priveşte raporturilejuridice de muncă ce iau naştere in procesul muncii intre angajatori pe de o parte, şi angajati (salariati) pe de altă parte.