Managementul Creditului Public în România

I. Creditul public – cadru teoretic

Creditul public este un act juridic, o convenţie încheiată între o persoană fizică sau juridică, în calitate de creditor, şi stat, în calitate de debitor, prin care primul acceptă să pună la dispoziţia statului, cu titlu de împrumut, o sumă de bani, iar cel de al doilea, se obligă să o restituie în condiţiile convenite, plătind şi o anumită sumă pentru utilizarea împrumutului. Aceste împrumuturi pot fi contractate fie de pe piaţa internă, fie de pe piaţa externă.

Împrumuturile de stat interne se pot contracta prin intermediul unor categorii de instrumente financiare, după cum urmează: titlurile de stat în monedă naţională, împrumuturile de stat de la Banca Naţională a României, împrumuturile de stat de la băncile comerciale din România, preluarea prin trezorerie a unor disponibilităţi băneşti, emiterea şi vânzarea de obligaţiuni sau alte titluri valorice de împrumut.

În cadrul datoriei publice externe a României, sunt utilizate o serie de instrumente financiare, cele mai importante fiind următoarele: titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe, împrumuturile de la guvernele străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare multilaterale sau alte organizaţii internaţionale, împrumuturile sindicalizate, pe termen scurt, mediu sau lung, împrumuturile de la bănci sau companii străine, alte imprumuturi, conform dispoziţiilor legale.

In general, împrumutul public trebuie considerat un mijloc la care este justificat să se recurgă numai atunci când se dovedeşte „inevitabil" şi pe cât posibil, nu în scopuri de consum, ci numai în scopuri investiţionale. Cu această ultimă condiţionare, împrumuturile de stat sporesc avuţia republicii prin: modernizarea mijloacelor de comunicaţie şi transport, modernizarea infrastructurii publice, dezvoltarea resurselor energetice, amplificarea exploatării resurselor naturale etc, toate acestea pot oferi generaţiilor viitoare avantaje şi posibilităţi sporite de rambursare a respectivelor împrumuturi.

Contractarea unui credit public se face în scopuri precise, cum ar fi:

- finanţarea deficitului bugetar;

- refinanţarea datoriei publice;

- susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;

- finanţarea proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor private ale economiei;

- finanţarea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii cu capital majoritar românesc;

- finanţarea achiziţionarii de bunuri şi servicii, inclusiv importul de materii prime şi resurse energetice;

- îndeplinirea obligaţiilor legate de garanţiile de stat pentru împrumuturi;

- autorizarea şi achitarea împrumuturilor guvernamentale şi răscumpărarea datoriei neachitate, incluzând capitalul, dobânda şi alte costuri;

- finanţarea necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat;

- finanţarea cheltuielilor legate de înlăturarea consecinţelor dezastrelor naturale şi a altor calamităţi;

- alte necesităţi aprobate prin legi speciale.

Utilizarea creditului public pentru finanţarea nevoilor statului implică atât avantaje, dar şi dezavantaje:

Avantaje: -Evitarea majorării impozitării, deoarece această metodă este considerată nepopulară şi poate avea rezultate negative;

-Creditele sunt o metodă mai rapidă şi mai eficientă de achiziţionare a veniturilor;

-De asemenea creditele sunt avantajoase pentru cei care le acordă pentru că la scadenţă se acordă remuneraţie;

-Creditul contractat de către stat de la banca centrală se acordă mult mai rapid decât creditele acordate populaţiei de către alte bănci din sistem;

- Prin creditul public se asigură nevoile trezoreriei, precum şi echilibrarea bugetului de stat;

Dezavantaje: -Pe moment prin credit se vor aduce rapid lichidităţile necesare, însă pe termen lung creditele vor genera cheltuieli suplimentare la bugetul de stat, cheltuieli aferente dobânzilor, comisioanelor, prime de rambursare;

-De asemenea creditele contractate în prezent vor împovăra generaţile viitoare prin rambursarea ratelor şi plata dobânzilor;

-Creditele afectează întreg bugetul actual şi viitor al fiecărui stat;

Pentru a putea prezenta obiectivele şi rezultatele în ceea ce priveşte gestiunea creditului public, trebuie să identificăm funcţiile esenţiale ale creditului public, şi anume: funcţia fiscală, funcţia de reglare, funcţia de control.

Funcţia fiscală: finanţarea cheltuielilor generate de credite se face în măsura destinaţiei utilizării creditului respectiv, astfel dacă capitalul va fi investiti în mijloace de producţie în funcţie de profitul primit se va face şi remunerarea, însă dacă creditul are o utilizare neproductivă finanţarea se va face din sumele colectate din impozite sau contractarea de noi împrumuturi

Funcţia de reglare: autorităţile de la nivel central apelează intenţionat la credite pentru a regla economia, fie prin injectarea de lichidităţi în sistem sau de reducerea masei monetare. Dacă creditul este atras de la persoanele care îşi plasează veniturile pe piaţă, după care aceste lichidităţi sunt folosite pentru plata populaţiei, atunci statul măreşte masa monetară aflată în circulaţie.

Funcţia de control: se face asupra rezultatelor creditelor contractate, de asemenea se supun controlului condiţiile din contractul de credit, utilizarea creditului precum şi rezultatele aferente utilizării creditului respectiv.