Planificarea strategică - caracterizare generală

Conceptul de planificare strategica a apărut in anii `50.

Era o tendinţă de externalizare a problemelor ce conduc la scăderea profitului, axându-se pe fuziuni cu alte firme şi achiziţii de firme din alte industrii, în loc de a rămâne la cea tradiţionala şi de a încerca o noua strategie aici.

In conceptia tradiţionala scopul central al firmei este creşterea profitului acţionarilor.

Planificarea strategica este planificarea pe termen lung (de regula, o perioada de 3 pana la 5 ani) care se focalizează asupra organizaţiei privita ca întreg. Managerii cei mai de succes tind sa fie cei care sunt capabili să încurajeze gândirea strategica inovatoare în cadrul organizaţiei lor. De asemenea, ei trebuie să respecte principiul angajamentului, principiu de management conform căruia managerii trebuie să angajeze fonduri pentru planificare numai daca pot anticipa, în viitorul previzibil, obţinerea unui câştig din cheltuielile de planificare efectuate ca rezultat al analizării planificării pe termen lung.

Strategia este definita ca un plan cuprinzător şi general conceput pentru îndeplinirea obiectivelor pe termen lung ale organizaţiei, ea fiind rezultatul final al planificării strategice. Deşi organizaţiile mai mari tind să fie mai precise în conceperea strategiei decât organizaţiile mici, fiecare organizaţie trebuie să aibă o strategie de un anumit tip, care să corespunda obiectivelor organizaţiei, iar acestea, la rândul lor, să corespunda scopului organizaţiei.

Strategia reprezintă cadrul care orientează alegerile ce determină natura şi direcţia organizaţiei şi reprezintă viziunea asupra imaginii viitoare a organizaţiei. Planificarea operaţională furnizează o structură a deciziilor zilnice luate la nivelele inferioare ale organizaţiei.

A.Chandler defineşte strategia ca fiind :”determinarea pe termen lung a scopurilor şi obiectivelor unei firme, adaptarea cursurilor de acţiune şi alocarea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor”.

O strategie bine formulata permite conducătorului să aloce resursele intr-o viziune unica şi realista, bazata pe capacităţile şi disfuncţionalităţile interne, schimbările anticipate in mediu şi mişcările concurentei.

Multe organizaţii înfruntă schimbările pe care le poate aduce viitorul nepregătite. Într-un mediu economic şi competiţional aflat în permanentă schimbare, cheia succesului o reprezintă nu atât calitatea planificării operaţionale, cât claritatea gândirii strategice a unei organizaţii. Este esenţial pentru o firmă să înţeleagă tipul afacerilor pe care le desfăşoară şi locul pe care vrea să îl ocupe la un anumit moment viitor (planificarea strategică), dar şi modul în care poate atinge aceste scopuri, şi care reprezintă responsabilitatea planificării operaţionale şi a luării de decizii.

Strategia este menită să descrie imaginea pe care o organizaţie doreşte să o aibă în viitor şi este orientată către ceea ce vrea să facă organizaţia, iar nu către cum vrea să acţioneze.

Managerii folosesc frecvent termeni ca strategie de piaţă sau strategie financiară atunci când de fapt se referă la un plan de poziţionare a produselor lor pe o anumită piaţă sau la un plan de alocare de resurse financiare, pentru a desemna deci planuri operaţionale destinate realizării strategiei organizaţiei.

Strategia este definită drept cadrul ce orientează alegerile care determină natura şi direcţia unei organizaţii. Strategia ajută la stabilirea unei direcţii unitare pentru organizaţie în termenii obiectivelor sale operaţionale şi furnizează baza alocării resurselor necesare pentru orientarea organizaţiei către atingerea acestor obiective.

Planificarea strategică stabileşte direcţia şi obiectivele, în timp ce planificarea operaţională se referă la luarea de decizii zilnice la nivele mai joase ale organizaţiei. Planificarea strategică se orientează spre a face lucruri bune (lucrurile care trebuie sau eficacitate), iar planificarea operaţională, spre a face lucrurile bine (lucrurile cum trebuie sau eficienţă).

Principalele caracteristici ale planificării strategice sunt următoarele:

1. Îşi propune armonizarea resurselor şi abilităţilor existente în organizaţie cu oportunităţile şi riscurile din mediul extern.

2. Furnizează baza planificării de detaliu şi a luării de decizii zilnice.

3. Are loc pe termen lung.

4. Este realizată de managerii de pe nivelele de vârf, datorită faptului că aceştia deţin informaţiile necesare şi pentru că angajamentul lor îi motivează pe subalternii răspunzători cu implementarea.

5. De obicei este definită în termeni generali.

Astfel, managementul strategic este definit ca fiind procesul prin care conducerea de vârf a organizaţiei determina evoluţia pe termen lung şi performantele acesteia, asigurând formularea riguroasa, aplicarea corespunzătoare şi evaluarea continua a strategiei stabilite, proces care asigura punerea de acord a organizaţiei cu mediul ei, in vederea realizării obiectivelor strategice. Managementul strategic este procesul prin care managementul se asigura că organizarea dispune şi beneficiază de folosirea unei strategii adecvate, constând, în general din cinci etape succesive şi continue :

I. Analiza mediului.

II. Stabilirea direcţiei în care se va îndrepta organizaţia.

III. Conceperea strategiei.

IV. Implementarea strategiei.

V. Controlul strategic.