Utilitatea constructivismului social drept cadru de analiză în diagnoza organizațională

Abstract

În acest eseu voi începe prin a prezenta constructivismul social în mod general, aşa cum a fost el gândit de diverşi autori relevanţi în acest domeniu, pentru ca apoi să îl analizez din punct de vedere organizaţional, ce înseamnă mai exact constructivismul social aplicat la nivelul unei organizaţii, dacă este sau nu un cadru potrivit pentru diagnoza organizaţională.

Constructivismul social este o teorie psihologică a învăţării, ce defineşte o vedere particulară a educaţiei, ce susţine că oamenii însuşesc cunoştinţe şi construiesc înţelesuri prin prisma experienţele lor. Această teorie a avut un impact major asupra teoriilor şi metodelor de învăţare din educaţie, şi se referă la mediul social al celui care învaţă, al receptorului, ce include oameni ce îl influenţează pe acesta, precum profesori, studenţi, prieteni, colegi, şefi şi alţi participanţi la tot felul de activităţi.

Totuşi, constructivismul nu este o pedagogie, ci o teorie ce descrie cum are loc învăţarea, indiferent dacă receptorii îşi folosesc experienţa pentru a înţelege o lecţie sau urmând instrucţiunile pentru construirea unui model de avion, având aplicabilitate, deci, în mai multe sfere, înclusiv în cea organizaţională, unde este foarte utilă promovarea învăţării active.

Conform constructivismului, procesul de educare, sau de schimbare organizaţională, dacă vorbim de o diagnoză organizaţională, este cel mai bine realizat prin crearea de experienţe ce vor fi foarte utile în procesul de învăţare pornind de la punctul de vedere al receptorilor, mai degrabă decât prin expunerea şi evaluarea informaţiei ce trebuie asimilată.

Consultantul trebuie să înţeleagă că oamenii nu se manifestă în funcţie de realitate ci în funcţie de felul în care percep realitatea. De fapt, pentru constructiviştii sociali, realitatea nu este ceva ce poate fi descoperit, pentru că ea nu a existat înainte să o inventăm noi.

Consultantul trebuie să ţină cont că indivizii construiesc înţelesuri prin interacţiunile dintre ei şi cu mediul în care trăiesc. Este important să înţelegem fenomele de acomodare şi de asimilare (Piaget, J.) a angajaţilor într-o organizaţie, iar acest cadru constructivist explică cum prin aceste două procese, indivizii construiesc noi cunoştinţe pornind de la experienţa lor. Astfel, atunci când indivizii asimilează, ei încorporează noua experienţă într-un cadru deja exstent, fără a-l schimba pe acesta, iar când experienţele acestora vin în contradicţie cu reprezentările lor interne, îşi pot schimba percepţiile referitoare la acele experienţe pentru a se potrivi cu reprezentărilor lor interne. Potrivit teoriei, acomodarea este un proces de reconsiderare a reprezentărilor mentale despre lume ale unui individ pentru a se potrivi noilor experienţe. Acomodarea poate fi înţeleasă ca un mecanism prin care eşecul duce la învăţare : atunci când acţionăm cu premiza că lumea este într-un anumit mod, şi ne violează aşteptările, de cele mai multe ori eşuăm, dar, acomodându-ne la această nouă experienţă şi regândind modelul nostru de funcţionare a lumii, învăţăm din experienţa eşecului nostru, sau al altora. (http://en.wikipedia.org/wiki/Constructivism_(learning_theory)). În consecinţă, investigaţia psihologică, inclusiv cea purtată la nivelul diagnozei organizaţionale, ar trebui să se concentreze asupra reprezentărilor construite de indivizi (membrii organizaţiei, în cazul nostru), asupra modelelor lor mentale, accesând aceste realităţi mai degrabă prin eforturi de deconstrucţie decât prin plan raţional. Aşadar, lucrând într-un cadru constructivist, ne vom concentra deseori asupra realităţilor narative, asupra limbajului, semnelor, emoţiilor, metaforelor etc. existente în organizaţie. În mod special limbajul este un vehicul important pentru semnificaţii care pot fi adresate prin exerciţii de deconstrucţie, iar metafora este probabil cea mai puternică armă a consultantului care se plasează în acest cadru. Limbajul, comunicarea şi discursul sunt considerate drept mijloace de interacţiune dintre indivizi care construiesc realităţi multiple. « Construcţionismul social consideră că realităţile sunt create de oameni care comunică prin imtermediul limbajului, fiecare influeţând şi limitând răspunsurile celorlalţi. În această abordare, aria de interes nu este reprezentată de individ, ci de reţeaua interacţiunilor dintre indivizi. Această abordare se pretează la analiza căilor prin care se creează realităţtile în organizaţii (…) Construcţionismul se referă în atenţia noastră la procesul prin care oamenii construiesc o imagine despre problemele organizaţiei şi procesul prin care împreună cu ei construim sau co-construim o nouă istorie care include soluţiile problemei » (Campbell, Coldicott şi Kinsella, 1994, în http://www.expertprojects.ro/constructionism.html). Aceasta înseamnă că organizaţiile umane reprezintă modalităţile diferite pe care oamenii le definesc prin explicaţii, înţelegeri personale aduse în sfera negocierilor cu ceilalţi.