Construcționismului social drept cadru de analiză în diagnoza organizațională

Constructivismul se bazează pe credinţa că lumea este produsul interacţiunii sociale, ce poate fi măsurată şi analizată cu mijloace ştiinţifice specifice. Această formă de constructivism social foloseşte, în studiul securităţii, ontologia subiectivă şi epistemologia obiectivă, cu alte cuvinte afirmă că lumea este construită social şi poate fi măsurată şi analizată.

O construcţie socială sau un construct social este o idee sau obiect ce ne apare în mod obişnuit drept natural, dar care, în realitate, este o invenţie sau un artefact al unei culturi sau societăţi particulare. Prima implicaţie a acestui fapt este aceea că constructele sociale sunt mai degrabă rezultatul alegerii şi imaginaţiei umane, decât efecte necesare ale acţiunii unor legi ale naturii sau a unora prescrise de divinitate. Anumite concepte faimoase devenite obişnuite în ştiinţele sociale descriu astfel de constructe: rasă, clasă socială, gen, moralitate sau realitatea ca întreg. Unele concepte mai puţin controversate, dar care exprimă în egală măsură constructe sociale importante sunt: limbajele, jocurile, banii, libertăţile, naţiunile, guvernele, universităţile, corporaţiile şi toate celelalte instituţii. Printre conotaţiile ideii de „construcţie socială” pot să apară aspecte precum „a fi făcut”, „accidental” sau „arbitrar”. Termenul de „construcţie socială” este parte din titlul lucrării Construcţia socială a realităţii publicată de Peter L. Berger şi Thomas Luckmann în 1966, o lucrare de sociologia cunoaşterii. În ciuda acestei folosiri exacte, termenul şi-a găsit o largă utilizare în ştiinţele sociale.

Filosoful şi istoricul ştiinţei Ian Hacking a subliniat faptul că sintagma are mai multe înţelesuri dar, dincolo de această diversitate semantică, ea a devenit un adevărat cod: dacă o foloseşti cu o conotaţie pozitivă, ar semnifica faptul că te consideri pe tine însuţi mai degrabă radical; dacă o foloseşti cu o încărcătură negativă, te declari raţional, rezonabil şi respectabil. Chiar dacă „construcţie socială” reprezintă astăzi o sintagmă ce ascunde multe sentimente contradictorii, cartea lui Berger şi Luckmann a influenţat ştiinţele sociale extrem de puternic. Principala lor realizare derivă din faptul că ei au reuşit să descrie cum limitele invizibile dar puternice şi seturile de reguli ale societăţii sunt create, schimbate şi instituţionalizate şi transmise către generaţia următoare.

Reamintim caracteristicile celor două tipuri de constructivism social (constructivismul slab şi cel tare) pe le-am precizat în primul capitol. Astfel, încercând să lămurească specificul constructivismului social slab, lingvistul Steven Pinker (2002) scria faptul că anumite categorii de entităţi reale sunt construcţii sociale: ele există doar pentru că oamenii sunt de acord în mod tacit să acţioneze ca şi cum ele ar exista. Exemple de acest fel sunt banii, cetăţenia, proprietatea, decoraţiile pentru acte de bravură şi preşedintele Statelor Unite (precum şi preşedintele României). Atât Hacking cât şi Pinker sunt de acord cu faptul că genurile de entităţi indicate aici pot fi descrise ca părţi a ceea ce Searle a numit „realitate socială”. În particular, în termenii lui Searle, ele sunt subiective ontologic, dar obiective epistemologic. Informal, ele cer practicilor umane să le susţină existenţa, dar, în schimb, ele au un efect care este în mod universal acceptat.

Conform constructivismului social tare, ştiinţa este elaborată într-o mare măsură ca un set de convingeri ce ţin de o cultură anume, de anumite circumstanţe şi de o perioadă particulară. Prin urmare, nu există un corpus al cunoaşterii şi, implicit, conjecturi testabile cu privire la lumea reală. Discursul şi termenii utilizaţi în orice ştiinţă sunt creaţi într-o complexă reţea de circumstanţe sociale, opinii politice şi economice, într-un anumit climat ideologic. Implicit toate aceste condiţionări vor forma un climat în care omul de ştiinţă îşi va desfăşura activitatea. Prin urmare, tradiţia ştiinţifică exprimă mai degrabă nu un şir de aproximări ale unei realităţi obiective, ci relatează modul în care anumite comunităţi istorice au existat şi s-au raportat la mediul înconjurător. Dacă nu există criterii de evaluare supra-istorice înseamnă că nu există aşa-zisele criterii ştiinţifice, supra-istorice de evaluare a cunoaşterii; produsele unei comunităţi ştiinţifice nu pot fi judecate decât în funcţie de standardele unei comunităţi ştiinţifice locale, geneza acestor standarde având un temei local. Mulţi dintre oamenii de ştiinţă şi dintre istoricii ştiinţei cred că lumea trebuie înţeleasă drept o construcţie socială. Vom urmări în cele ce urmează câteva dintre cele mai semnificative teorii constructiviste cu privire la legile naturii. Filosofii ce susţin abordarea constructivistă a legilor naturii cred că legile ştiinţei sunt mai degrabă simple instrumente de care se folosesc oamenii de ştiinţă pentru a realiza predicţii, instrumente tributare mediului social şi cultural în care au apărut, şi nu structuri ale fenomenelor aşa cum se petrec ele în natură. Vom încerca să demonstrăm de ce o astfel de abordare nu este rezonabilă şi nu poate fi susţinută. Prin analogie, se poate demonstra că orice încercare a constructiviştilor de a reduce realizările ştiinţelor naturii, matematicii sau logicii la simple produse tributare culturii unei epoci şi unui loc anume este supusă falimentului. Prin urmare, toate dezbaterile din acest capitol dorim să se constituie într-o pledoarie în favoarea constructivismului social slab şi împotriva programului apărat de adepţii constructivismului social tare.

Din cele sesizate mai sus, abordarea constructivist-instrumentalistă a legilor are printre principalele limite şi pe aceea că se concentrează aproape în exclusivitate asupra enunţurilor de lege, şi mai puţin asupra asumpţiilor ontologice ale celor mai importante teorii ştiinţifice. Fie că sunt privite drept mijloace pentru a face economie de efort, gândire sau experienţă, fie că sunt văzute drept convenţii utile, fie că sunt luate drept instrumente apte să ofere descrieri diferite asupra lumii sau pentru a construi diverse modele prin care sunt surprinse unele caracteristici ale fenomenelor fizice, legile sunt concepute drept construcţii ale minţii umane. Aceste „construcţii” trebuie să se supună unor criterii estetice, de simplitate, unor criterii pragmatice (trebuie să fie utile), unor constrângeri de ordin psihologic (să fie în concordanţă cu experienţa senzorială directă) şi unor constrângeri de ordin semantic (să fie formulate într-un limbaj specific). Tocmai pentru că legile sunt privite mai mult prin prisma unor constrângeri de ordin estetic şi pragmatic, şi mai puţin prin prisma unor constrângeri de natură ontologică, constructivismul este perceput ca fiind o abordare ce nu este în stare să lămurească pe baza unor criterii care să nu fie construite de mintea umană, motivele pentru care o propoziţie poate fi acceptată drept lege. Noi înclinăm să credem că acest deficit poate fi înlăturat prin asumarea unei ontologii minimale, a unei ontologii care să ofere garanţia că legile ştiinţei posedă un gen de necesitate care nu este în nici un fel rezultatul activităţii constructive proprie minţii umane. Din punctul nostru de vedere, legile ştiinţei sunt unelte folositoare în modelarea unor fenomene ale naturii tocmai pentru că sunt expresia unor structuri ale acestor fenomene.