Constructionism - diagnoză organizațională

Construcţia unei cunoaşteri, chiar dacă individuale, se efectuează într-un cadru social. Informaţiile sunt în legătură directă cu mediul social, contextul şi provin în egală măsură din ceea ce gândesc oamenii şi din ceea ce aduc ca şi interacţiuni, interpretări (Gabriel Labédie & Guy Amossé, 2006).

Constructivismul social reprezintă un curent de sociologie contemporană, iniţiat în lucrarea "The Social Construction of Reality" de Peter L. Berger şi Thomas Luckmann (1966). Această abordare are în vedere realitatea socială şi fenomenele sociale ca fiind "construite", adică create, instituţionalizate şi, prin urmare, transformate în tradiţii. Constructivismul social se concentrează pe descrierea instituţiilor şi a acţiunilor, preocupându-se de maniera în care "se construieşte" realitatea.

Realitatea construită social este văzută ca un proces dinamic : realitatea este reprodusă de către persoane care analizează în funcţie de metoda lor de interpretare şi a cunoştinţelor lor dobândite. Dupa Berger şi Luckmann (1966), realitatea este înţeleasă mai mult subiectiv, decât obiectiv, adică o putem percepe ca fiind separată de percepţiile noastre.

Abordări diverse ale modului cum poate fi cunoscută realitatea şi mai ales cum poate fi construită aceasta le regăsim în lucrările lui Gergen, apărute dupa 1990 şi pe care se bazează teoria construcţionismului.

În literatura de specialitate întâlnim diverse definiţii ale construcţionismului social, datorită recunoaşterii realităţii multiple generate de interacţiunile diverse dintre indivizi care construiesc aceste realităţi.

Construcţionismul afirmă că funcţionarea constructivismului este eficientă atunci când cel care învaţă se angajează în construirea anumitor lucruri pe care alţii trebuie să le vadă, să le cunoască, când are loc o construire de structuri de cunoştinţe, independente de circumstanţele de învăţare, de acumulare (Seymour Papert & Idit Harel, 1991).

Teoriile construcţionismului poate fi exploatată în mai multe domenii, printre care şi dezvoltarea organizaţională. Iată câteva argumente în susţinerea acestei afirmaţii :

- Construcţionismul social este interesat în comunicarea despre relaţiile dintre oameni şi de procesul de producere a sensului în interacţiunile sociale. Un punct de plecare este reprezentat de faptul că oamenii, în aceleaşi circumstanţe, sunt capabili să producă construcţii sociale foarte diferite ale aceleeaşi realităţi.

- Construcţionismul social se concentrează asupra relaţiilor prin care actorii sociali construiesc realităţile organizaţiilor. Abordarea construcţionismului social pleacă de la supoziţia că termenii prin care lumea este înţeleasă sunt artefacte sociale, producţii istorice ale schimburilor dintre oameni (Gergen, 1997).

- Construcţionismul se referă la procesul prin care oamenii construiesc o imagine despre problemele organizaţiei şi procesul prin care împreună cu ei construim o nouă istorie care include soluţiile problemei (Campbell, Coldicott & Kinsella, 1994). Aceasta înseamnă că organizaţiile umane reprezintă modalităţile diferite în care oamenii le definesc prin explicaţii, înţelegeri personale aduse în sfera negocierilor cu ceilalţi.

- Cunoaşterea şi realitatea socială sunt dependente de relaţiile sociale şi de procesele de negociere dintre oameni. În ultimii ani, sociologia cunoaşterii a rafinat abordarea construcţionismului social prin aceea că toată cunoaşterea realităţii este o creaţie umană mai mult decât o oglindă a realităţii independente. Construcţionismul social consideră că atunci când noi începem să observăm sau să vorbim despre ceea ce este, de fapt construim o realitate socială.

- Construcţionismul social consideră că realităţile sunt create de oameni care comunică prin imtermediul limbajului, fiecare influenţând şi limitând răspunsurile celorlalţi. În această abordare, aria de interes nu este reprezentată de individ, ci de reţeaua interacţiunilor dintre indivizi. Această abordare se pretează la analiza căilor prin care se crează realităţile în organizaţii.

În mod normal, construcţionismul social insistă pe funcţia importantă pe care o are limbajul în construirea realităţii. Limbajul însuşi este perceput ca şi practică socială, ca şi activitate, orientat spre producerea efectelor sociale.

Diferenţa dintre construcţionism şi construcţionism social este radicală : primul pleacă de la o premisă individualistă şi psihogenetică, al doilea – de la o premisă relaţională şi socială. Pentru primul, realitatea este construită din spiritul uman, pentru al doilea, realitatea se construieşte prin limbaj şi interacţiune. Vorbim de reprezentări mintale care derivă din reprezentări verbale. Cuvintele şi gândurile se transformă împreună în limbaj şi intercaţiune, departe de ideea exprimării prin cuvinte a gândurilor.

Vygotsky (1978) s-a concentrat pe rolul pe care îl joacă societatea în dezvoltarea individului. Învăţarea asistată, de exemplu, este foarte importantă pentru că persoanele sunt capabile să facă, mulţumită asistării, mai multe lucruri decât ar fi făcut singure. Este valabil şi în cazul cadrului organizaţional, rezultatul este mult mai bun în cazul interacţiunii individului cu un alt individ.

Cobb (1994) examinează dacă spiritul este situat în cugetarea sau în acţiunea socială şi argumentează că cele două perspective ar trebui asociate, deoarece sunt utile împreună.

Această idee este preluată de Salomon şi Perkins (1998), care sugerează că cele două metafore "acumularea" şi "participarea la învăţare" sunt legate şi se influenţează reciproc. Acestea modelează entitatea socială şi duc la identificarea a trei principii de relaţionare într-o organizaţie :

- Învăţarea individuală poate reprezenta mai mult sau mai puţin decât învăţarea mediatizată din punct de vedere social.

- Indivizii pot participa la învăţarea în colectiv, uneori asimilând mai bine ceea ce e distribuit şi învăţat în colectiv, decât dacă ar fi învăţat singuri.

- Aspectele sociale şi individuale ale învăţării în aceste doua situaţii pot interacţiona pentru a se concretiza într-o "relaţie reciprocă în spirală".