Cristalizarea conceptului de viață privată

Viaţa privată nu e o realitate naturală, dată de la începuturile timpului, ci o realitate istorică, edificată într-un mod diferit de o serie de societăţi determinate. Nu există o viaţă privată, în limite stabilite odată pentru totdeauna, ci un decupaj, variabil şi acesta, al activităţii umane dintre sfera privată şi cea publică. Viaţa privată nu are sens decât în raport cu viaţa publică [...] (Antoine Prost)

Dintotdeauna şi în toate locurile a existat în vocabular opoziţia care opunea sectorului public, care era deschis întregului popor şi supus autorităţilor, viaţa privată. Aceasta reprezintă o arie deosebită, pe care toate limbile o califică ca fiind privată, o „zonă de imunitate în care omul să se retragă, să se reculeagă, unde fiecare poate depune armele şi mijloacele de apărare cu care găseşte de cuviinţă să se asigure atunci când se avântă în public.” În acest spaţiu, care este unul domestic, individul renunţă la carapacea care îl ocroteşte în lumea exterioară şi se destinde. Este locul în care omul păstrează valorile sale cele mai mari, ceea ce îi aparţine întru totul, secretele sale, ceea ce nu interesează şi nu are legătură cu un altul, ceea ce „nu are voie sa divulge, să arate, deoarece este prea deosebit de aparenţele pe care onoarea cere să le salvgardeze în public”. Aşadar, spaţiul privat este unul al sincerităţii, al relaxării, în care lipsesc constrângerile publicului şi ale socialului.

Fiind înscrisă în locuinţă, viaţa privată apare ca zidită. Însă de ambele părţi ale acestui zid pentru a cărui integritate a luptat cu îndârjire burgheziile secolului al XIX-lea, au loc conflicte neîncetate. Din exterior, puterea privată trebuie să facă faţă asalturilor celei publice, iar de cealaltă parte, trebuie să gestioneze conflictele ce apar datorită năzuinţei spre independenţă a fiecărui membru, deoarece casa găzduieşte un grup în interiorul căruia contradicţiile capătă dimensiuni alarmante, puterea bărbaţilor concurând-o, mai crunt decât în lumea de afară, pe cea a femeilor, puterea bătrânilor pe cea a tinerilor, şi nu de puţine ori autoritatea stăpânilor se izbea de nesupunerea servitorilor.

În Evul Mediu Timpuriu, în Apus, viaţa privată devine un factor primordial al civilizaţei, poate cel mai însemnat. Evul Mediu Timpuriu este perioada în care se afirmă individualităţile iar grupurile restrânse şi comunităţile sunt legate de căldură sufletească. „În Evul Mediu, ca şi în multe societăţi unde influenţa statului e slabă sau simbolică, viaţa fiecărui individ depinde de solidarităţile colective şi de căpeteniile care joacă un rol protector” . Exista o confuzie între public şi privat, întrucât omul nu deţinea nimic care să nu fi fost ameninţat şi a cărui supravieţuire să nu fi fost dictată şi asigurată de o relaţie de dependenţă, nici măcar propriul său trup. „Valoarea supremă era instinctivitatea: lăcomia, rapacitatea sunt cele două mamele ale unei lumi avide de viaţă şi de plăcere”. Individul găseşte animalitatea fascinantă şi astfel natura asaltează cultura. Violenţa devine vitală, întrucât omul supravieţuieşte numai dacă şi-o exercită asupra trupului, care este venerat, sau, dimpotrivă, schilodit sau torturat. Individul era ameninţat în permanenţă de moarte. Aşa cum naşterea era simbolul absolut al feminităţii, uciderea reprezenta virilitatea.

Sexualitatea era privită ca un instrument de edificare a societăţii. Duşmanul principal era dragostea, resimţită ca o demenţă distrugătoare, si prin urmare ea trebuia reprimată până când dispărea întru totul. Până în secolul al X-lea, în cadrul nobilimii, mariajul, considerat privat şi laic, reprezenta un contract încheiat între două familii, iar Biserica nu avea dreptul să se amestece în perfectarea lui. Dacă femeia nu năştea nici un copil, era considerată stearpă şi era trimisă fie înapoi în familia din care provenea, fie la mănăstire. Violenţa era arma împotriva celor două primejdii ce păreau de nestăvilit, deoarece aparţineau unei lumi nevăzute: controla sexul şi potolea moartea.

Transferuri semnificative între sectorul public şi cel privat a realizat mai ales Biserica Galiei, prin lupta permanentă împotriva anxietăţii faţă de moarte şi prin aducerea morţilor printre cei vii, în văzul tuturor.