Despre organizația ONU

Practica relaţiilor economice internaţionale se concretizează prin încadrarea raporturilor între state şi chiar dintre societate prin organizaţii economice internaţionale. Apariţia lor devine o necesitate obiectivă, în momentul în care extinderea relaţiilor interstatale (internaţionale) de factură politică, economică, socială, ridică o serie de probleme a căror rezolvare a necesitat instituţii specializate, care să reglementeze, derularea acestor relaţii dintre statele suverane.

Organizaţiile economice internaţionale fie ele mondiale, regionale sau subregionale cunosc o expansiune nemaiîntâlnită după cel de-al doilea război mondial. Aceste componente ale economiei mondiale ca subiecţi direcţi sau derivaţi de drept joacă un rol important în cadrul cooperării internaţionale atât în domeniul economic cât şi în alte domenii cum ar fi cel financiar şi monetar.

In sensul clasic, o organizaţie internaţională este o asociaţie de state, constituită printr-un tratat, dotată cu o constituţie şi cu organe comune, având o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre.

Organizaţia Naţiunilor Unite (organizaţie politică universală) este cea mai importantă organizaţie internaţională din lume. Fondată în 1945, după Al Doilea Război Mondial, are 193 de state membre. Sediul central al organizaţiei este situat în New York. Utilizează 6 limbi oficiale: araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola.Aproape toate reuniunile oficiale sunt traduse simultan în aceste limbi. Aproape toate documentele pe suport hârtie sau "on-line" , sunt traduse în aceste șase limbi. În funcție de anumite circumstanțe, unele conferințe și documente de lucru sunt traduse numai în engleză, franceză sau spaniolă.

ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional. În afara scopului fundamental, de a institui un nou sistem de securitate colectivă, Carta ONU menţionează în preambulul său trei finalităţi : respectul drepturilor funadamentale ale persoanei umane, respectul dreptului internaţional şi al dreptăţii de promovare a progresului social general într-un climat de libertate.

Societatea Naţiunilor, precursoarea ONU – Scurt istoric şi descriere

Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menţinerii păcii, poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice internaţionale, ţinute în ultima parte a secolului XIX-lea şi prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea unei organizaţii cu vocaţie universală a fost dat însă de dorinţa statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial.

În 1915 ia fiinţă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizaţie privată ale cărei principale idei, acceptate de preşedintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârşitul războiului.

La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a constituit o comisie, a cărei conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat în unanimitate şi a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920.

Cele mai importante ţeluri ale Societăţii Naţiunilor sunt legate de promovarea păcii şi prevenirea războiului.

Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, şi a fost folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite” din ianuarie 1942, prin care reprezentanţii a 26 de naţiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Ideea creării Organizaţiei Naţiunilor Unite este lansată de miniştrii de externe ai SUA (Cordell Hull), URSS (V. M. Molotov) şi Marii Britanii (Anthony Eden) şi ambasadorului Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung).