Adenomul de Prostată

I. INTRODUCERE

Prima descriere a prostatei este consemnată pentru anul 300 î.e.n. şi aparţine lui Herophilos din Alexandria. Prima examinare corectă a prostatei, însă, a fost efectuată de medicul roman Rufus, în anul 100 e.n., izvoarele precizând că el nu numai diagnostica, dar şi trata adenomul de prostată. Câţiva paşi empirici au fost făcuţi la începutul secolului XIX în ceea ce priveşte tratamentul formaţiunilor tumorale ale prostatei şi vizau mai ales introducerea de catetere permanente pentru a înlesni scurgerea urinei, fără însă a remedia suferinţa.

Prostata este o formaţiune glandulară fibro-musculară care circumscrie baza vezicii urinare. Unul din caracterele importante ale prostatei este tendinţa de creştere în volum odată cu vârsta, fapt ce se manifestă numai la bărbaţii cu producţie normală de androgen. Această creştere care interesează diferitele componente celulare ale glandei prostatice (glandulare şi stromale) conduce la apariţia adenomului de prostată sau a altor formaţiuni anormale la acest nivel.

Adenomul de prostată este cea mai frecventă tumoare benignă a bărbatului şi în acelaşi timp cauza cea mai frecventă de obstrucţie subvezicală la bărbatul trecut de 55 - 60 de ani.

Hipertrofia benigna de prostată (HBP) de obicei devine simptomatică la o vârstă trecută de 50 de ani. Din pricina relaţiilor intime anatomice între, uretră şi prostată, creşterea în volum a prostatei poate altera funcţia fiziologică a organelor proximale şi produce un complex de simptome intitulat prostatism. Fiecare bărbat se poate aştepta de-a lungul vieţii la apariţia anumitor probleme în ceea ce priveşte prostata. Prevenirea apariţiei adenomului de prostată nu este complet elucidată, există însă tratamente ce remediază eficace şi în siguranţă simptomatologia.

Simptomele asociate cu HBP sunt atât iritative (ex, Lower Urinary Tract Symptoms [LUTS]) sau obstructive (ex, Bladder Outlet Obstruction [BOO]). Distingând diferenţele între fiziopatologia LUTS şi BOO putem recurge la o terapie mult mai eficace.

Când simptomele devin supărătoare, pacienţii apelează la medicul de familie şi medicul de specialitate urolog. Înainte, singura modalitate de tratament era intervenţia chirurgicală (ex, prostatectomia cu cale de intrare suprapubică, retropubică, perineală, rezecţia transuretrală de prostată [TURP]). Acum, o vastă categorie de forme terapeutice sunt disponibile, inclusiv tratamentele medicamentoase, fitoterapeutice, sau alte proceduri. Terapia farmaceutică constă în administrarea de blocanţi alfa-adrenergici, inhibitori de 5-alfa reductaza (5αR), diferiţi compuşi naturişti ca Pygeum africanum, proceduri de terapie cu energii laser, microunde, termoterapie cu apă încălzită, terapia fotodinamică, injecţia cu alcool, şi Coagulare Interstiţială Laser (ILC).

În ultimii ani au o aplicabilitate clinică tot mai răspândită şi cu rezultate tot mai bune terapiile laser, Interstitial Laser Therapy (ILT) şi ILC – Interstitial Laser Coagulation, ale prostatei. În 1980, au fost efectuate mai multe cercetări asupra aplicabilităţii fibrelor laser interstiţiale. Exemplu energia laser neodymium: yttrium-aluminum - garnet (Nd: YAG) a fost transmisă prin fibre flexibile direct în ţesutul tumoral. Aceasta produce o arie locală de necroză în jurul vârfului fibrei laser.

Se preferă tehnica endoscopică transuretrală; oricum, ambele abordări transperineală şi transrectală sunt apreciate. De asemenea folosirea ultrasonografiei transrectală este necesară pentru ghidajul şi poziţionarea fibrei. Aceste abordări laser (ex, transperineală, transrectală) reprezintă o metodă sigură şi eficientă în reducerea simptomatologiei HBP.

I. ANATOMIE

2.1. Embriologie

Embriologic, prostata apare la embrionul de 12 săptămâni, dezvoltarea sa fiind sub controlul testosteronului secretat de testiculele fetale. Prima porţiune ce se dezvoltă este prostata caudală, peri¬ferică, pentru ca mai târziu să apară prostata cranială, internă. Prostata are două origini embriolo¬gice, majoritatea structurilor dezvoltându-se din sinusul uro-genital, cu excepţia canalelor ejaculatoare şi a unei părţi din coliculul seminal care au origine wolffiniană.

2.2. Anatomie macroscopică

2.2.1. Generalităţi

Prostata este situată într-o lojă splahnică bine delimitată care permite efectuarea în bune condiţii a intervenţiiior chirurgicale.

Este un organ glandular de mărimea unei castane, anexat, sub raport funcţional, aparatului genital masculin, situat în spaţiul pelvisubperitoneal, deasupra diafragmei uro-genitale şi sub vezica urinară, de care este legată strîns. Ea se dezvotă în jurul porţiunii iniţiale a uretrei, care o străbate şi are cu ea raporturi foarte intime anatomo-topografice şi clinico-operatorii.

La bărbatul adult prostata are 20—30 mm lungime, 40 mm lărgime şi 25—30 mm grosime. Greutatea ei normală este 20—25 g.

Are forma unui con turtit dinainte-înapoi, cu baza superioară spre fundul vezicii şi vârful inferior. Este străbătută de porţiunea prostatică a uretrei (pars prostatica urethrae), baza este în raport cu vezica, iar vîrful cu diafragma urogenitală. Faţa sa anterioară este în raport cu simfiza pubiană, iar faţa posterioară cu rectul (facies rectalis). Prin tact rectal poate fi palpată şi masată. Feţele laterale sunt în raport cu muşchii ridicători anali.

Este constituită din doi lobi laterali, care sunt legaţi prin istmul prostatic, posterior şi porţiunea preuretrală, anterior. La unii bătrîni istmul se hipertrofiază şi dă naştere unui lob mijlociu, care se dezvoltă în uretră şi vezică (in uvula acesteia) şi trebuie să fie îndepărtat.