Comunicarea Nonverbala

Comunicarea nonverbala

În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbala prezinta interes din cel putin doua motive:

1. rolul ei este adesea minimalizat;

2. într-o comunicare orala, 55% din informatie este perceputa si retinuta prin intermediul limbajului nonverbal. Acest procentaj a fost stabilit la mijlocul anilor 70 de M. Weiner, care a considerat ca ponderea comunicarii nonverbale în cadrul comunicarii este mare, având un rol deosebit de important.

Concluzia: limbajul nonverbal, concretizat în gesturi, mimica, postura, prezenta personala, poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala. Practic, mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea eminentului si i se acorda atentia cea mai mare de catre interlocutor. Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea nonverbala are o mai mare precocitate, bazându-se atât pe comportamente înnascute si expresive ale afectelor si emotiilor, cât si pe cele dobândite prin învatare sau imitatie. La fel ca si paraverbalul, nonverbalul este canalul predilect al comunicarii afective atitudinale, contribuind la stabilirea dimensiunii relationale a actului comunicativ. Vorbim cu ajutorul organelor verbale, dar comunicam cu întregul nostru corp, fiecare parte a acestuia subliniind, întarind, afirmând sau negând ceea ce buzele noastre au rostit.

Cu alte cuvinte, limbajul corpului furnizeaza instantaneu un raspuns vorbitorului, comunicându-i indirect cum se prezinta. Mesajele nonverbale tind sa dezvaluie, de exemplu, dorinta de sinceritate a celui ce comunica, convingerea, abilitatea, atitudinea si sentimentele, masura în care auditoriul îi accepta mesajul. Neconstientizarea sau ignorarea importantei acestor mesaje sau imposibilitatea de a citi si interpreta acest limbaj fac sa se piarda o parte din substanta comunicarii.

GESTURILE

Exprimarea verbala este facilitata îndeosebi de gestica si de miscare. Interzicerea acestora de catre profesor poate bloca comunicarea verbala (apar blocajele, pauzele marcate de a, a, cuvintele ajung mai greu pe buze, starea de iritare creste etc). Constatam ca mai ales gesturile sustin psihologic comunicarea verbala. Întrebarea este ce identitate au gesturile, ce ne obliga sa gesticulam, care sunt gesturile cel mai des folosite, cum se clasifica ele? Majoritatea cercetatorilor iau ca punct de pornire raporturile gestului cu cuvântul, clasificându-le în gesturi substitutive, completive si de însotire a discursului verbal (dupa Mihai Dinu). O alta clasificare mult citata este cea a cercetatorilor P. Ekman si W. Friesen, potrivit carora gesturile sunt de urmatoarele feluri:

1. gesturi mimice sau corporale (expresori)  însotesc o traire organica cu tenta afectiva (tresarire, roseata, crispare de durere); au valoare comunicativa marcând exprimarea (ne bâlbâim, vorbim greu, suntem tematori); au valoare culturala (tristetea, durerea, dezgustul, amenintarea, nelinistea, triumful, victoria) sunt exprimate cam la fel peste tot în lume (încruntarea, dispretul, surâsul, semnul V pentru victorie sau O pentru

triumf). Faciliteaza relatia profesor-elev; adult-copil, deoarece comunic a starile sufletesti ale emitatorului. Ele sunt mai mult indicii decât semnale.

2. gesturi de reglaj/miscari care permit schimbul verbaldintre interlocurori (regulatori), care dirijeaza, controleaza si întretin comunicarea verbala; exemple: apropierea de partener, pozitia de ascultare, schimb de priviri reciproc, cererea cuvântului, ridicarea în picioare, cresterea / încetinirea debitului verbal etc. Se apeleaza la ele atunci când:

- se doreste afirmarea, cresterea elocventei, cucerirea auditoriului etc.

- apar doar în prezenta partenerului cu care se comunica. Daca partenerul nu este de fata (convorbire telefonica), frecventa acestor miscari scade drastic. Au functie expresiva si fatica deoarece releveaza atitudinea participantilor fata de interactiune.

3. miscari care sustin si completeaza exprimarea verbala (ilustratori):

- sunt o comunicare a experientei sociale a individului, fiind gesturi care se dobândesc prin învatare

- indica directia (sus/jos, acolo/aici, departe, înainte/înapoi); forma (dreptunghi, spirala, cerc etc.); dimensiunea (mare, mic); persoana (tu, mie, lui); modul de actiune (încet/repede)

- au rolul de a accentua/întari/explica cuvântul, îndeplinind functia de însotire si completare a comunicarii verbale.

4. gesturi cu semnificatie speciala (embleme)  înlocuiesc cuvintele. Sunt arbitrare, au valoare de semn si echivalent lingvistic cert, de unde si valoarea de substituit al cuvântului (exemplu: miscarea capului pentru Da/Nu, clipitul complice din ochi; degetul la tâmpla  pentru nebunie; palma pe obraz si tâmpla  pentru somn; degetul la buze  pentru liniste etc.)

5. gesturi stereotipe cu rol manipulatoriu (adaptorii); sunt de cele mai multe ori ticuri:

- au rol de descarcare si de echilibrare psihica

- sunt de doua feluri:

- manipulari de obiecte în scop practic (aranjatul cravatei, miscatul pixului, aranjarea în timp ce vorbim a unor foi etc.) se numesc si alteradaptori, respectiv

 automanipulari (rasucirea unei suvite de par, atingerea urechii, balansul piciorului, rosul unghiilor, suptul degetului, leganatul capului etc). Se numesc si auto-adaptori (raspund unor nevoi intime)

-sunt gesturi automate care sporesc (frecvent) în momente de concentrare, de tensiune psihica, de singuratate etc.

-sunt o supapa pentru detensionare

-pot fi o gestica ce vine din copilarie, de multe ori. Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai putin legata de comunicare.

Concluzie: cele cinci categorii de gesturi au functii specifice:

- fie dezvaluie subiectul care comunica (expresorii)  ticuri, expresii cu încarcatura culturala;

- fie structureaza comunicarea (regulatorii)  în functie de privire, pozitie, debit putem sa

- comunicam cursiv, normal;