Educație incluzivă

Integrarea școlară și socială a copiilor cu CES nu a fost mereu o preocupare a sistemelor educaționale. Identificarea problemelor cu care se confruntă dezvoltarea unor copii a cunoscut o istorie legată de dezvoltarea practicilor de diagnosticare și evaluare psihologică și medicală. În același timp, educația nu a fost pregătită de la început să răspundă acestor cerințe.

Drumul a fost extrem de complex și plin de obstacole: de la respingere, neglijare la milă, apoi la educarea segregate și în ultimile decenii la integrare și incluziune.

Dacă, istoric vorbind, prima reacție a societății față de copiii cu CES a fost respingerea, pe măsură ce s-a dezvoltat înțelegerea naturii sociale și individuale a fiecărui copil, s-a început intervenția, prin dezvoltarea unui nou domeniu educational: educația specială. Educația special a copiilor cu dizabilități și/ sau CES a constituit astfel primul pas in tratarea adecvată a problemelor pe care le pot avea aceștia în dezvoltarea lor. Pas cu pas, această evoluție a instituțiilor și școlilor specializate a fost orientată, cu precădere după anii 70, spre dezvoltarea serviciilor de educație special în mediile nesegregate și au fost initiate modele de integrare și incluziune educațională.

Soluțiile practicilor inclusive de educație se referă la adaptarea curricumului și la predare motivantă și stimulant pentru toți copiii. Barierele cu care se confruntă copiii în procesul de învățare sunt legate și de ambientul și cultura locală, de mediul familial și de stereotipiile sociale. De aceea educația incluzivă propune dezvoltarea unor culture bazate pe valori autentice, care să se refere la cooperare, colaborare, parteneriat, respect, demnitate, negociere, acceptare etc. Valorile sunt asumate ca principii de viață, practice care urmează sistemul valoric în favoarea tuturor și a fiecăruia.

Educația incluzivă pentru toți solicită schimbări trasformaționale în sistemele publice de educație, în așa fel încât incluziunea să devină o trăsătură a politicior, culturii și practicilor, atât din clasa de elevi cât și in educația ministerelor și miezul ei să fie o sinteză a așteptărilor comunității în care funcționează școlile. (Porter, Gordon, Towell, David, 2017)

Sistemul educațional din România - deși se schimbă și evoluează - mai prezintă încă elemente de discriminare, în sensul că nu toți copiii ajung la școală sau, atunci când ajung, nu se bucură de toate oportunitățile posibile de dezvoltare maximală a potențialului lor. Sunt vizați, în mod deosebit, copiii și tinerii cu CES (dizabilități, dificultăți și/sau tulburări). În situații de dezavantaj se pot afla și copii romi sau din familii foarte sărace, din localități izolate și alții.

Deși au fost inițiate programe și proiecte pentru a deschide mai mult ușa școlilor pentru copiii cu cerințe educative speciale iar rezultatele sunt, de cele mai multe ori, îmbucurătoare, diseminarea rezultatelor și a bunelor practici nu constituie însă un exercițiu permanent.