Atitudinea cadrelor didactice fata de integrarea elevilor cu dizabilități

Introducere

În decursul istoriei, problematica educării copiilor care învață mai greu a fost abordată în diverse moduri de către școală și gândirea pedagogică, iar în perioada contemporană școala și societatea exercită o multitudine de atitudini față de aceștia, de la acceptarea și integrarea lor în sălile de clasă normale până la separarea față de contextele educaționale și sociale la care au acces toți copiii.

Cea mai des întâlnită atitudine față de aceștia manifestată din partea societății și a școlii, în general, este subvalorizarea bazată preponderant pe lipsa de competență și reușită școlară.

În învățământul de masă, copiii cu dizabilități sunt, de cele mai multe ori marginalizați, iar, în unele cazuri, excluși din instituția respectivă. Printre argumentele cele mai utilizate de o parte din cadrele didactice pentru a justifica neacceptarea sau eșecul unor copii de a învăța alături de ceilalți de aceeași vârstă se numără: “Nu este pentru această școală”, “Nu face față programei”, “Trebuie trimis înapoi la școala specială”. În unele situații, acest tip de argumente se întâlnesc și în învățământul special, în principal cu privire la copiii cu dizabilități mai severe.

Astfel, se poate spune faptul că, în majoritatea cazurilor, condițiile de organizare școlară are obstacole serioase în asigurarea învățării eficiente pentru copii.

În România, ca și în orice altă țară, există o nevoie ridicată de integrare social și școlară a tuturor indivizilor, indiferent dacă are sau nu dizabilitate.

Strategiile implementare în România au fost puse în practică prin intermediul proiectelor pilot sau prin ordonanțe guvernamentale, fiind adaptate la condițiile specific țării noastre. O parte din modelele de integrare au avut rezultate pozitiv semnificative și sunt în curs de dezvoltare, iar altele nu au avut un rezultat pe măsură și se încearcă elminarea sau modificarea acestora.

Scopul central al sistemului de învățământ tinde să se îndrepte spre principiul educației pentru toți.

Beneficiind de o pregătire teoretică riguroasă în cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, am efectuat o cercetare cantitativă care are ca scop investigarea posibilii factori care au un efect asupra atitudinii (ne)favorabile a cadrelor didactice vizavi de integrarea cu succes al copiilor cu dizabilități. Printre obiectivele acestui studiu, se numără analiza atitudinii cadrelor didactice față de posibila integrare în învățământul de masă al copiilor cu dizabilități punând-o în raport cu factorii de personalitate (extraversiune, nevrotism), din perspectiva teoriei propuse de Hans J. Eysenck, și cu satisfacția în muncă.

În demersul empiric am utilizat 3 chestionare: Inventarul de personalitate Eysenck, Scala de statisfacție în muncă a cadrelor didactice și Scala de atitudini a cadrelor față de educația incluzivă. După culegerea și interpretarea datelor, a reieșit faptul că factorii de personalitate (extraversiune, nevrotism, deschidere spre experiențe, conștiinciozitate, agreabilitate) influențează atitudinea cadrelor didactice față de educația incluzivă, în sensul că .Totuși, în urma analizei datelor statistice în SPSS, a reieșit faptul că satisfacția în muncă nu are un efect asupra atitudinii cardrelor didactice față de educația încluzivă.

Cuvinte cheie: dizabilitate, integrare școlară, atitudinea cadrelor didactice, personalitate, extraversiune, nevrotism, deschidere spre experiențe, conștiinciozitate, agreabilitate) satisfacție în muncă, cadre didactice.

Capitolul 1: Atitudine, personalitate și satisfacție în muncă - limite ale integrării școlare

Atitudinea

Conceptul de atitudine

În psihologie, termenul de atitudine a fost utilizat pentru prima oară în explicarea percepției și atenției, fiind vizat ca rol motric. În 1918, W. I. Thomas a extins extins definiția acesteia în psihologia socială. Atitudine desemnează, în sens genereal, un construct psihic dispozițional stabil de a te comporta într-un mod caracteristic (stereotipic) față de o situație, persoană, idee, valoare sau instituție. În concepția lui G. Allport, atitudinea reprezintă “starea mentală și neurofiziologică determinată de experiență și care exercită o influență dinamică asupra individului, pregătindu-l să acționeze într-un mod specific unui număr de obiecte și fenomene.” (Ciomag, R. V., 2012). C. J. Jung definește atitudine drept capacitatea aparatului psihic de a reacționa la un fenomen într-un mod.

Factorii psihologici ai atitudinii

Atitudinea unei persoane este determinată de factori psihologici precum ideile, valorile, credințele, percepția etc. Toate acestea au un rol complex în determinarea atitudinii unei persoane. Valorile sunt idealuri, principii călăuzitoare în viața cuiva sau obiective generale de care oamenii se străduiesc să obțină (Maio & Olson, 1998). Credințele sunt cogniții despre probabilitățile lumii-subiective pe care un obiect are un atribut particular sau că o acțiune va duce la un anumit rezultat (Fishbein & Ajzen, 1975). Credințele pot fi false și fără echivoc false. De exemplu, studiile arată că o treime dintre adulții din SUA consideră că vaccinurile provoacă autism, în ciuda faptului că cercetarea științifică este preponderent contrară (Dixon et al., 2015). S-a constatat că astfel de credințe sunt susținute cu tenacitate și foarte rezistente la schimbare. Un alt factor important care afectează atitudinea este interacțiunea simbolică, acestea sunt pline de simboluri puternice și încărcate de afecțiuni care pot duce la o percepție selectivă. Teoriile de convingere afirmă că, în politică, convingătorii de succes convinge destinatarii mesajului lor într-o percepție selectivă sau polarizarea atitudinii pentru a se întoarce împotriva unui candidat opus, printr-un proces repetitiv, că sunt într-o stare neconditivă și că este inacceptabil și nu are nici o bază morală și pentru aceasta trebuie doar să lanseze mesajul de convingere într-un domeniu de plauzibilitate (Gopnik, 2015 & O'Keefe, 2016).