Perspective Teoretice cu Privire la Dezvoltarea Umană

Nevoia umana de încadrare logică a fenomenelor observate conduce la crearea de ipoteze şi teorii care încearcă să explice realitatea în integralitatea sa. Teoria într-o definiţie largă este organizarea datelor, ideilor şi ipotezelor într-o manieră coerentă inter-relaţionată cu aspect generalizator, mergând până la principii şi legi.

Aceste afirmaţii, concepte, ipoteze, principii, organizate în teorii caută să ofere explicaţii, dar şi predicţii pentru fenomene, atât pentru timpul prezent, cât şi pentru viitor.

Studiul teoriilor dezvoltării este important, deoarece oferă posibilitatea de a privi dincolo de datele concrete ale dezvoltării fizice şi psihice, construind cadre explicative şi comprehensive asupra dezvoltării umane ca fenomen.

O teorie asupra dezvoltării se poate focaliza doar asupra dezvoltării cognitive, aşa cum este cazul teoriei dezvoltării cognitiv-constructiviste a lui J. Piaget sau a dezvoltării psihoafective cum este cazul teoriilor psihanalitice, tocmai de aceea o viziune integratoare este necesar să cuprindă cât mai multe dintre teoriile prezente în câmpul cercetării psihologiei dezvoltării.

În sinteza prezentată aici vom trece în revistă behaviorismul, teoriile învăţării sociale, teoria cognitiv-constructivistă a lui J. Piaget, şi abordările psihanalitice.

1. Abordările psihanalitice

Abordările psihanalitice sunt cele care încearcă să identifice forţe existente, de regulă în plan inconştient, adânc înrădăcinate în individ. Aceste forţe în interacţiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalităţii. Părintele psihanalizei ca teorie şi metodă este considerat Sigmund Freud (1856-1939). Atât în teorie, cât şi în practica sa, psihanaliza post freudiană s-a sprijinit pe fundamentul oferit de întemeietorul său, fundament care a deschis în primul rând un nou cadru de analiză, definind o nouă direcţie în psihologie – psihologia abisală sau psihologia ce vizează sondarea inconştientului.

Personalitatea din punctul de vedere psihanalitic este organizată după un model dinamic şi stratificat ierarhic, format din instanţe cu specializări funcţionale. Instanţele personalităţii sunt: inconştientul ca rezervor al pulsiunilor şi energiilor instinctuale, subconştientul sau preconştientul ca loc al cenzurii asupra pulsiunilor venite din incon-ştient şi instanţă intermediară între conştient – inconştient şi conştientul ca ultimă instanţă ce realizează schimbul de informaţii cu lumea reală –externă, cât şi cu lumea interioară din sfera inconştien-tului şi este definit de EU (EGO) şi SUPRAEU (SUPEREGO).

Organizarea dinamică a personalităţii presupune mecanisme de funcţionare şi relaţii între instanţele ce o compun, relaţii ce se referă la dinamica pulsiunilor, dinamica exteriorizării pulsiunilor în conştient. Aceste mecanisme sunt: catharsisul, sublimarea, simbolizarea, refula-rea şi cenzura.

Printre ideile fundamentale ale lui Freud este noţiunea de comportament uman şi, în consecinţă, direcţia pe care o ia dezvoltarea personalităţii derivă din două tendinţe foarte puternice: pornirea de a supravieţui şi pornirea de a procrea (Roazen, 1975). Instinctul de supravieţuire are o importanţă secundară şi este legat de o relaţie cu mediul (Freud denumeşte mediul drept realitate). Pornirea de a procrea este însă în mod constant descurajată şi chiar împiedicată de realitate; de aceea sexualitatea are o atât de mare importanţă în descrierea dezvoltării umane de către Freud. Sexualitatea este folosită de Freud într-un înţeles foarte larg. Sexualitate nu înseamnă numai acele activităţi evident asociate cu sexul, ci toate activităţile care pot fi legate de comportamentul sexual indiferent cât de primar (de exemplu, suptul degetului, fumatul). Dorinţele sexuale sunt foarte importante în sistemul lui Freud încât acestora el le conferă un termen special – libido. Libidoul este sursa de energie pentru dorinţele sexuale, după cum dorinţele sexuale sunt încadrate drept dorinţe de libido.

Aşadar viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului, „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de etape ale apariţiei, dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu, 1998, p. 36).

Pe scurt, teoria lui Freud identifică trei nivele ale personalităţii: ID, Ego şi SuperEgo (vezi figura).

3 SUPEREGO (SUPRAEU)

Conştiinţa

Sursa conflictului cu ID-ul

2 EGO (EU)

Mediator bazat pe realitate

Locul constituirii mecanismelor de apărare

1 ID (SINE)

Primitiv, instinctual, pasional – apare de la naştere

Sursa instinctelor primare

Freud împarte schimbările de motivaţie într-o succesiune de ape care se disting prin obiectivele sau activităţilor necesare satisfacerii instinctelor individuale pe durata respectivei etape (vezi tabelul de mai jos); denumirea fiecărei etape reflectă modificările în aria satisfacţiei sexuale pe măsură ce copilul se maturizează începând cu etapa orală, trecând prin etapa anală, etapa falică, etapa de latenţă şi, în final, etapa genitală.

Etapele dezvoltării psihosexuale:

Etapa Vârsta aproximativă Caracteristici

Orală 0-8 luni Sursele de plăcere sunt suptul, muşcatul, înghiţitul şi joaca cu buzele.

Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor ID-ul este dominant.

Anală 8-18 luni Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei, precum şi reţinerea lor.

ID şi EGO

Falică 18 luni-6 ani Copilul devine interesant de organele genitale, sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului Oedip sau Electra.

ID, EGO, SUPEREGO

Latentă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală.

Identificarea cu părintele de acelaşi sex.

ID, EGO, SUPER EGO

Genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală, respingerea fixaţiilor sau regresiilor.

* După Guy R. Lefrançois, 1983

Erik Erikson – teoria dezvoltării psihosociale

Este unul din cei mai importanţi continuatori ai lui Freud, a cărui teorie are relevanţă pentru psihologia dezvoltării copilului.

În 1950 publică lucrarea Childhood and Society, lucrare de mare circulaţie şi în prezent în literatura psihologică. Erikson duce formulările psihanalitice mult mai departe decât cele timpurii realizate de Freud. Cercetările lui Erikson şi scrierile sale au extins gândirea psihanalitică la domenii cum ar fi antropologia culturală, psihologia socială, dezvoltarea copilului, psihologia gestaltistă, literatura şi arta. Opera lui Erikson vine în sprijinul profesioniştilor şi este organizată în cercuri care depăşesc cercurile psihanalitice ale teoreticienilor şi practicanţilor – între acestea fiind activităţile sociale, educaţia specială, educaţia timpurie, îngrijirea copilului, psihiatria, psihologia şi consilierea confesională.