Tehnici de muncă intelectuală - stiluri de învățare inteligentă multiplă

Pornind de la faptul cã tehnica muncii intelectuale sau arta însuşirii ştiinţei nu este altceva decât ştiinţa dezvoltãrii personalitãţii şi a talentului, voi aborda elemente privind anumite tehnici ale muncii intelectuale, în special cele care contribuie la dezvoltarea personalitãţii umane pe direcţia inovaţiei, a cercetãrii. În acest sens, voi pune accent mai ales asupra personalitãţii studentului, a celor care învaţã de la acest nivel în sus. O atenţie deosebitã va fi acordatã lecturii, ca proces fundamental în dezvoltarea tehnicii de muncã intelectualã, de calitatea lecturii fiind legatã şi calitatea dezvoltãrii intelectuale.

Elemente privind tehnica muncii intelectuale şi dezvoltarea personalităţii umane în direcţia creativităţii

Tehnica muncii intelectuale ar trebui sã constituie o parte integrantã din educaţia tuturor oamenilor, indiferent de vârsta şi profesia lor. Şi aceasta pentru cã tehnicile muncii intelectuale au rolul de a facilita deschiderea intelectualã spre conţinutul diverselor activitãţi socio-profesionale şi de cercetare ştiinţificã, şi, de asemenea, au rolul de a asigura adaptarea cât mai bunã a oamenilor la diferitele schimbãri care au loc la nivelul întregii societãţi contemporane. Având la bazã rezultate ale cercetãrilor desfãşurate în discipline precum pedagogia şi sociologia, psihologia şi în special psihologia învãţãrii, tehnica muncii intelectuale se integreazã în preocuparea tot mai constantã pentru calitate înregistratã la nivelul tuturor domeniilor de activitate.

În şcoalã, în general, se dobândeşte capacitatea de a desfãşura activitãţi intelectuale. Foarte devreme apare capacitatea de a gândi, de a cunoaşte, de a avea o activitate raţionalã, de a opera cu noţiuni ştiinţifice. Pregãtirea pe care o oferã şcoala, indiferent de nivel, nu este însã suficientã. Toate cunoştinţele, abilitãţile şi tehnicile deprinse trebuie dezvoltate în permanenţã, trebuie valorificate prin activitãţi creatoare. Se poate totuşi afirma cã în cadrul liceului şi apoi al facultãţii se pun adevãratele baze în vederea formãrii unui stil propriu de muncã intelectualã.

Din perspectiva preocupării profesorului cele mai semnificative metode şi tehnici de muncă intelectuală ar fi următoarele:

- iniţierea şi familiarizarea elevilor cu folosirea unor instrumente auxiliare pentru îmbogăţirea cunoştinţelor şi rezolvarea sarcinilor de învăţare (dicţionare, enciclopedii);

- formarea priceperii de folosire a surselor documentare şi de întocmire pe această bază a unor planuri: de ideii, conspecte, fişe. Formarea la elevi a unor procedeea speciale de învăţare, în funcţie de conţinutul şi complexitatea sarcinii, precum şi de particularităţile persoanei care învaţă;

- familiarizarea elevilor cu specificul şi cerinţele tehnicii de observare şi experimentare, cu priceperea de a observa şi investiga fenomenele realităţii;

- stimularea elevilor în vederea stabilirii unor corelaţii între cunoştinţele asimilate prin treceri succesive de la concret la abstract şi de la abstract la concret;

- familiarizarea elevilor cu diferite strategii creative în rezolvarea sarcinilor de învăţare;

- adoptarea şi respectarea de către elevi a unui regim raţional de muncă şi odihnă, în concordanţă cu cerinţele igienii activităţii intelectuale.

Primele elemente ale personalitãţii, dar care se pot încã modifica, apar în copilãrie, însã ceea ce este esenţial în personalitatea unui om se contureazã în adolescenţã şi în perioada de maturitate incipientã, adicã în perioada de studenţie. Procesul educativ care are loc în acest interval contribuie în mare mãsurã la cristalizarea personalitãţii. De-a lungul timpului, personalitatea a fost definitã din perspectiva mai multor orientãri şi teorii: teoria biologicã, teoria psihanaliticã, teoria factorialã, orientarea experimentalistã, teoria integrativ-dinamicã, teoria învãţãrii, teoria sistemelor. O dimensiune esenţialã a personalitãţii este creativitatea, iar şcoala are un rol important în dezvoltarea capacitãţilor creative ale copiilor. Printre factorii creativitãţii se numãrã: aptitudinile intelectuale, aptitudinea interogativã (de cãutare), flexibilitatea cognitivã, sensibilitatea esteticã şi posibilitatea de sesizare a destinului, a încrederii creatorului în viitorul sãu.

In perioada studiilor universitare se poate vorbi atât despre desăvârşirea personalităţii, cât şi dezvoltarea potenţialului creator al studenţilor. Pentru a gândi sistematic şi eficient, pentru a folosi noul, pentru a fi creativ este necesar un efort susţinut şi constant. Acest efort trebuie să continue şi să fie amplificat pe parcursul întregii vieţi.

Studiile au arãtat însã faptul cã tinerii nu au suficiente deprinderi practice în primul rând pentru o dezvoltare armonioasã a personalitãţii şi apoi pentru desfãşurarea unor activitãţi creative. Este vorba de acele deprinderi practice de folosire a tehnicilor de muncã intelectualã. Tehnica autoeducativã, a studiului individual nu se desfãşoarã în mod corespunzãtor, este preferat sistemul preluãrii cunoştinţelor în dauna exersãrii metodelor şi a tehnicilor de muncã independentã, ale descoperirii şi creativitãţii. Adesea, aceste tehnici au fost învãţate la modul informal-accidental, sunt utilizate doar în anumite situaţii, iar aplicarea lor diferã. La nivelul elevilor şi studenţilor pot fi distinse câteva categorii: cei care cunosc şi aplicã tehnicile de muncã intelectualã, cei care cunosc unele tehnici, dar nu le folosesc, şi cei care nu le cunosc sub nici o formã.

Necesitatea orientării, înţelegerii şi exersării metodelor şi tehnicilor de muncă intelectuală la toate nivelurile de învăţământ a fost constatată de mult timp. În acest fel, aceste metode şi tehnici sunt integrate în cadrul procesului de învăţare sau studiere a diferitelor discipline.

Atunci când se abordeazã aspecte legate de munca intelectualã trebuie avute în vedere atât metodele de gândire, de învãţare, cât şi aspectele educative ale organizãrii şi îndrumãrii muncii intelectuale. Nu numai procedeele şi sistemele de informare prezintã importanţã, ci şi strategia de activitate, de organizare şi conducere care asigurã desfãşurarea în condiţii cât mai bune a muncii intelectuale.

Existã ţãri precum Suedia, S.U.A., Germania în care instituţiile de învãţãmânt au elaborat un curriculum care prevede în mod expres predarea-învãţarea metodelor şi tehnicilor de muncã intelectualã. Studiul şi exersarea acestora sunt prezente de la ciclul primar pânã la cursurile postuniversitare. Întâi se învaţã cum sã se organizeze munca de învãţare, cum sã se însuşeascã anumite deprinderi elementare (timp, loc, instrumente) şi, apoi, cum sã se însuşeascã procedeele ştiinţifice caracteristice învãţãrii diferitelor discipline.

În legãturã cu învãţarea metodelor şi tehnicilor de muncã intelectualã s-a vorbit despre importanţa relaţiei general-particular. Conţinutul, logica şi metodele de cercetare ale ştiinţelor influenţeazã modalitãţile de învãţare. Fiecare ştiinţã are metodele sale proprii. Astfel, în chimie, metoda analizei cantitative este de bazã; în învãţarea limbilor strãine, metoda conversaţiei este esenţialã etc.

Tehnicile muncii intelectuale sunt influenţate şi de standardizarea procedeelor, tehnicilor şi operaţiilor de cercetare ştiinţificã. La nivelul învãţãmântului superior, metodele active, participative se aproprie pânã la identificare cu metodele cercetãrii, experimentãrii.

Există mai multe paliere ale muncii intelectuale. Astfel la nivelul elevului/studentului, se poate vorbi de munca intelectuală la cursuri, munca intelectuală acasă (studiul individual), munca intelectuală în biblioteca ş.a.