Metode de învățământ - problematizarea și învățarea prin descoperire

Această „arie problematică“ a metodelor instructiv-educative ‘’didactice“, „de învăţământ“, „de instruire“) este foarte frecvent abordata de pedagogie pentru că ea reflectă o realitate dintre cele mai dinamice (şi dinamizatoare) ale procesului instructiv-educativ. Există o literatură extrem de bogată, accesibilă şi diversificată care pune la dispoziţia educatorilor sinteze teoretice dar şi experienţele practicienilor. De aceea vom recurge mai ales/mai mult la trimiteri spre problemele esenţiale referitoare la metodologia didactică

Metoda didactică este „o cale eficientă de organizare şi conducere a învăţării, un mod comun de a proceda care reuneşte într-un tot familiar eforturile profesorului şi ale elevilor săi“. Ea este „calea de urmat în activitatea comună a educatorului şi educaţilor, pentru îndeplinirea scopurilor învăţământului, adică pentru informarea şi formarea educaţilor“. Metoda de învăţământ poate fi privită şi ca „o modalitate de acţiune, un instrument cu ajutorul căruia elevii, sub îndrumarea profesorului sau în mod independent, îşi însuşesc şi aprofundează cunoştinţe, îşi informează şi dezvoltă priceperi şi deprinderi intelectuale şi practice, aptitudini, atitudini etc.“

În didactica modernă „metoda de învăţământ este înţeleasă ca un anumit mod de a proceda care tinde să plaseze elevul ( studentul ) într-o situaţie de învăţare, mai mult sau mai puţin dirijată care să se apropie până la identificare cu una de cercetare ştiinţifică, de urmărire şi descoperire a adevărului şi de legare a lui de aspectele practice ale vieţii“

Tehnica didactică presupune „îmbinarea mai multor procedee didactice ca soluţie practică însoţită de mijloace pentru realizarea activităţilor didactice“ Termenul este destul de rar utilizat sau primeşte semnificaţii mai

largi.

Procedeul didactic – este „o particularizare sau o componentă a metodei; procedeele didactice sunt practice (soluţii didactice practice) însoţite, după caz, de tehnici şi mijloace didactice, pentru realizarea metodelor didactice“ Între cele trei elemente există o evidentă interdependenţă: metoda subsumează tehnicile care la rândul lor subordonează procedeele. Dacă spre exemplu metoda este „descoperirea“ (învăţarea prin descoperire), tehnica utilizată poate fi „munca intelectuală (individuală)“ iar procedeul „lectura bibliografiei (sau manualului)“. Relaţia dintre metode, tehnici şi procedee este una foarte dinamică şi complexă; în anumite contexte pedagogice o metodă se poate transforma în procedeu (sau invers);demonstraţia poate fi procedeu în cadrul explicaţiei (care fiind dominantă într-o secvenţă didactică, o subsumează) dar poate fi metodă în cazul unor demonstraţii pe viu (când se prevalează).

Clasificări ale metodelor didactice

Diversificarea situaţiilor de instruire a dus, în timp, la diversificarea metodologiei didactice; „şcola de astăzi se declară în favoarea diversificării şi flexibilizării metodologiei de instruire“ ,ceea ce conduce la extinderea ariei problematice a domeniului; criteriile de clasificare sunt foarte numeroase şi autori diferiţi adoptă una/alta dintre variante. Enumerarea metodelor de invatamant:

- expunerea sistematică a cunoştinţelor;

- conversaţia;

- problematizarea (învăţarea prin probleme, instruirea problematizată);

- modelarea;

- demonstraţia;

- experimentul;

- exerciţiul;

- metoda activităţii pe grupe;

- metoda activităţii independente;

- instruirea programată;

- metode de verificare şi evaluare.

Problematizarea şi învăţarea prin descoperire

Predarea şi învăţarea prin problematizare şi descoperire presupun utilizarea unor tehnici care să producă elevului conştientizarea conflictului dintre informaţia dobândită şi o nouă informaţie, determinând pe elev să acţioneze în direcţia lichidării conflictului prin descoperirea unor noi proprietăţi ale fenomenului studiat.

Aceste situaţii-problemă pot să apară între cunoştinţele elevului şi cerinţele problemei de rezolvat, în momentul selectării dintre cunoştinţele anterioare a celor cu valoare operaţională, în momentul integrării noţiunilor selectate într-un sistem care este perceput conştient ca incomplet sau ineficient operaţional şi prin urmare, fără descoperirea unor noi proprietăţi el nu va conduce la rezolvarea problemei.

Problematizarea are interferenţe cu conversaţia, întrebările individuale sau frontale care se adresează gândirii, raţionamentului, nasc situaţii conflictuale. Generarea acestor situaţii-problemă trebuie produsă astfel încât întrebările să apară în mintea elevului fără ca acestea să fie puse de către profesor. Ca disciplină cu caracter formativ, nu numai informativ, informatica îşi propune formarea unei gândiri algoritmice, sistematice şi riguroase, care să promoveze creaţia, să stimuleze imaginaţia şi să combată rutina. Chiar dacă aparent travaliul informatic