Climatul familial și rolul sau în educație

În fiecare familie trebuie să se manifeste o relaţie de colaborare şi prietenie între toţi membrii acesteia. Această afecţiune se combină cu grija pentru viitorul copiilor, pregătindu-i să devină cetăţeni destoinici ai ţării,ceea ce nu reprezintă numai apanajul familiei. În măsura în care în familie se exersează raporturi interpersonale, natura acestor relaţii interesează atât şcoala, cât şi societatea, care veghează la protecţia socială a copilului. De aceea, în unele situaţii nedorite, în care familia nu oferă un mediu propice de creştere şi dezvoltare pentru copii, intervin o serie de forme de ocrotire a acestora prin organizaţii neguvernamentale sau ale statului.

Unii parinti, in dorinta de a crea copiilor conditii mai bune decat cele pe care le-au avut in trecut le satisfac acestora toate dorintele- chiar si pe cele neexprimate- si-i scutesc de orice obligatie de munca in cadrul familiei.

Este bine cand copilului i se asigura tot ceea ce are nevoie pentru dezvoltarea sa normala fizica si psihica, dar este rau cand nu se pastreaza masura in aceasta directie; este si mai rau cand copilul ajunge la concluzia ca lui i se cuvine totul, ca el nu are nici un fel de obligatii, inclusiv aceea de a invata, cand copilul ajunge la varsta scolara fara deprinderi elementare de munca si, in plus, este capricios, incapatanat si lenes.

Datoria parintilor este de a forma la copil,inca din primii ani de viata, dragostea fata de invatatura, fata de munca.

Îndemnul „Să fii cuminte!” adresat de părinte, în special de mamă, în copilarie, ne stăruie tuturor în minte. Dacă analizăm acest îndemn, ce reprezintă el oare în zilele noastre şi în diferite etape ale vieţii copilului? E cuminte copilul care se supune, fie din respect faţă de părinţi, fie din teama de a nu fi pedepsit?! Nu este cuminte copilul sau preadolescentul care nu acceptă părerile altora, atunci cânt este convins că are dreptate şi că părerile altora nu sunt de acceptat, nefiind argumentate?!

Ca educatori, premergători educaţiei şcolare, părinţii au nevoie să fie iniţiaţi în cunoaşterea trăsăturilor fireşti ale diferitelor vârste, mai ales ale vârstelor „problemă”(preadolescenţa si adolescenţa), pentru a le putea acorda propriilor copii dreptul de a trăi conform cerinţei vârstei lor.

Atitudinile pe care le are faţă de copii, unii părinţi alunecă de multe ori pe cele două extreme: atitudine severă sau îngăduinţă totală. E necesar să se acţioneze echilibrat, acordând copiilor independenţă şi libertate asociate cu îndrumare atentă şi control sistematic.

Astazi, familia din ţara noastră este repusă în drepturi. Însă mentalitatea şi procedeele sale educative – ignorând câştigurile dobândite în cunoaşterea psihologiei relaţiilor părinte-copil, în cunoaşterea dinamicii profunde a rolului jucat de fiecare membru al familiei - au rămas aceleaşi. Ele sunt întemeiate pe aceleaşi concepte după care copilul, „dacă nu este un drac împieliţat ce trebuie muştruluit zdravăn ca să fie adus pe drumul drept, se naşte cu un rezervor ce trebuie umplut în grabă cu sfaturi înţelepte, altminteri existând primejdia ca în el să se strecoare şi o proporţie mai mare sau mai mică de substanţe toxice. Educatorul, în nestrămutata lui convingere că ştiinţa, experienţa, capacitatea şi puterea îi vin prin har dumnezeiesc, apasă cu ele asupra copilului pentru a-l sili să-şi însuşească vederile lui asupra oamenilor, asupra vieţii şi asupra fericirii. Câţi părinţi sunt conştienţi că adaptarea trebuie să fie reciprocă şi că fericirea stă la mijlocul distanţei dintre ei şi copii?”.

„Pentru a putea educa un copil trebuie mai întâi şi fără încetare să te educi pe tine”.