Conformismul

1.INTRODUCERE

Conformismul este o formă de influenţă socială, care constă în schimbări atitudinale sau comportamentale, determinate de preluarea voluntară a poziţiei susţinute de majoritatea membrilor grupului de apartenenţă.

Pentru a-şi satisface nevoile de securitate şi de afiliere, indivizii accepta să renunţe la o parte din libertatea proprie şi adoptă anumite norme şi reguli specifice mediului în care trăiesc, situaţie reflectată în gradul de conformare manifestat de individ. Când indivizii interacţionează cu ceilalţi membri ai grupului, se generează presiunea câtre uniformitate, şi fiecare membru tinde să se comporte în conformitate cu modelul general propus de ceilalţi membri ai grupului.

Din perspectiva psihoindividuala conformismul este resimtit ca o garantie a acceptarii de catre grup, a functionarii, supravietuirii si mentinerii unitatii acestuia in contextul presiunilor la care este supus; implicit, conformismul creeaza un sentiment de securitate individuala si colectiva, realizandu-se astfel una dintre functiile esentiale ale grupului ca sistem dinamic orientat spre realizarea unor obiective specifice.

În cadrul psihologiei sociale au fost desfăşurate mai multe experimente care să demonstreze gradul înalt de predispoziţie a individului către conformarea la grup sau către adaptarea la anumite cerinţe de rol. Cel mai ilustrativ, poate, în acest sens este experimentul lui Solomon Asch asupra percepţiei vizuale, descris în lucrarea sa Effects of Group Pressure upon the Modification and Distortion of Judgments. Acesta s-a inspirat atat din conceptia gestaltista care sustine ca modul in care sunt prelucrate partile depinde de prelucrarea ansamblului cat si din cercetarile efectuate de M. Sheriff asupra normalizarii.

Denumit de Robert K Merton (1972) serendipitate dat fiind greutatile cu care s-a confruntat si a ambiguitatilor initiale, rezultatul studiilor lui Asch are menirea de a schimba radical perspectivele asupra interactiunii in cadrul grupurilor si a puterii acestora de influentare.

2.PREZENTAREA EXPERIMENTELOR LUI ASCH

In 1940 Asch reallizeaza un experiment care studiaza clasarea politicienilor. Subiectilor impartiti in patru grupuri li s-au dat doua liste: una cu calitati si una cu 10 profesii, printre care si cea de politician.

Unui grup i s-a spus ca politicienii au fost clasati pe primul loc, fapt pentru care acesti subiecti se refera la sfarsit la mari oameni politici, iar altui grup i s-a spus ca politicienii sunt pe ultimul loc, ceea ce i-a determinat sa se refere in final la „micii politicieni locali”In urma acestui experiment, Asch era din ce in ce mai convins ca opinia majoritatii provoaca modificarea partilor care antreneaza o schimbare a totalitatii. Astfel, influenţa majoritară conduce la modificarea nu numai a judecăţii, dar mai ales obiectul judecăţii.

In 1951, Asch a realizat un alt experiment alegand o situaţie deosebit de defavorabilă ipotezei sale: judecarea unui obiect non-ambiguu şi care să nu provoace nici un dubiu. Experimentul imaginat şi pus în practică de Asch este foarte simplu: sub pretextul că vor participa la un studiu despre percepţia vizuală, unor grupuri de studenţi li s-a cerut să compare nişte linii sarcina fiind aceea de a alege care linie dintr-un grup de trei este de acceaşi lungime cu o linie-etalon.Ceea ce subiecţii nu ştiau era faptul că ceilalţi membrii ai grupului din care făceau parte erau actori,complici ai experimentatorului, cărora li s-a spus să numească o linie de lungime diferită, adevăratul experiment fiind acela de a vedea dacă subiectul va alege răspunsul corect, validat de proprii săi ochi, sau dacă se va conforma şi va răspunde în funcţie de părerea expusă de ceilalţi participanţi actori.

Rezultatele experimentului au arătat că, deşi atunci când erau izolaţi subiecţii au identificat corect care e linia de aceeaşi lungime, cu o eroare de numai 0,7%, în momentul în care s-au găsit înconjuraţi de indivizi care să dea un răspuns greşit în unanimitate, 75% dintre participanţi au răspuns incorect la măcar una dintre întrebări, aproximativ o treime dintre răspunsurile date fiind gresite, deci conformiste.

Asch a testat mai târziu efectul faptului de a avea un dizident în grup. El a descoperit că dacă doar unul din cei şapte complici nu era de acord cu decizia de grup, acest lucru era suficient pentru a elibera majoritatea subiecţilor de efectul de conformitate. Cu toate acestea, în cazul în care dizidentul renunţa mai târziu, prin aderarea la majoritate după primele cinci încercări, ratele de conformitate creşteau din nou.