Disciplinarea pozitivă a elevilor

Disciplina se referă în genere la acceptarea anumitor scopuri şi a normelor de conduită necesare pentru realizarea lor. În şcoală se au în vedere mai ales metodele prin care cadrul didactic exercită controlul asupra clasei, respectiv acţiunile întreprinse de el pentru a curma sau a preveni abaterile elevilor de la normele de conduită şcolare. Privită ca atare, disciplina şcolară apare din capul locului ca fiind de importanţă majoră pentru buna desfăşurare a activităţii de instruire şi atingerea obiectivelor scontate.

Educatia si disciplina reprezinta un domeniu foarte dificil de tratat, atat pentru profesori cat si pentru parinti, cu atat mai mult in perioada adolescentei, cand tinerii sunt tot mai capriciosi. In perioada copilariei tot ce aveau de facut parintii era sa stopeze comportamentul neadecvat si sa redirectioneze atentia copilului. Spre deosebire de copii insa, adolescentii au capacitatea de a vedea lucrurile din perspectiva altor persoane si de a prevedea modalitatea in care actiunile lor ii vor afecta pe altii, fapt ce constituie un avantaj pentru parinti. Este important sa retinem faptul ca disciplinarea nu inseamna aplicarea pedepselor pentru un anumit comportament nedorit, ci reprezinta masurile luate pentru a dirija comportamentul si a-l invata pe tanar cum sa-si imbunatateasca atitudinea.

Educatia si disciplinarea adolescentului trebuie sa obtina un echilibru intre severitate si blandete. Inclinarea balantei spre o extrema sau alta duce la lipsa responsabilitatii din partea adolescentului, fie la o ,,lupta intre vointele" copilului si parintelui. Intr-un stil educational echilibrat, profesorii si adolescentii iau parte in mod egal la luarea hotararilor. In aceasta perioada parintii trebuie sa renunte la rolul de protector al copilului si sa lase tanarului libertatea de a experimenta, asigurandu-i in acelasi timp tot sprijinul in caz de nevoie.

Comportamentul copilului

Comportamentul poate fi definit ca „tot ceea ce facem”, incluzând atât aspecte pozitive, cât şi pe cele neutre sau negative (inadecvate). Aprecierea de către profesor a unui comportament ca fiind acceptabil sau inacceptabil poate fi uneori subiectivă. Pentru a vedea daca un comportament este problematic e important să ştim care sunt nevoile care stau în general la baza comportamentului copilului.

Care sunt nevoile care motivează comportamentul copilului ?

Comportamentul copilului este motivat întotdeauna de o nevoie. Pot fi nevoi esenţiale, legate de supravieţuire (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, temperatură adecvată în casă, igienă, etc.); altele ţin de adaptarea la mediul social în care trăieşte copilul (educaţie, şcolarizare), de sănătatea fizică şi psihică (control medical, vaccinuri, îngrijire medicală în caz de îmbolnăvire, sport, alimentaţie sănătoasă, precum şi alternanţa dintre muncă, învăţare şi relaxare, preluarea unor responsabilităţi adecvate vârstei, etc.) iar altele sunt nevoi emoţionale. Dintre acestea amintim nevoia de: dragoste.

Copilul are nevoie să fie înţeles. El trebuie să fie ascultat, nu trebuie să fie întrerupt atunci când vorbeşte şi trebuie încercat să se observe lucrurile şi din perspectiva lui. De asemenea, trebuie cântărit dacă ceea ce aşteptăm de la el este mai mult dorinţa noastră sau este ceea ce într-adevăr e mai bine pentru copil. În unele situaţii s-ar putea să descoperim că şi copilul are dreptate din perspectiva lui. Există reguli care trebuie respectate, dar există şi libertate, care îi conferă copilului unicitate şi contribuie la formarea unei imagini de sine pozitive, sănătoase. Acceptare. Chiar şi atunci când comportamentul copiilor este greu de tolerat, ei trebuie să se simtă acceptaţi ca persoane. Trebuie respectat copilul şi datorită comportamentului său inadecvat.

Într–adevăr, pentru a se putea concentra la lecţie sau pentru a participa activ la dobândirea cunoştinţelor, elevii au nevoie de o oarecare linişte. Dacă ei nu sunt atenţi la activităţile de învăţare şi nu acţionează rezonabil, nu-şi vor însuşi subiectul sau tema predată. De aceea apare oarecum firească ideea ca şi profesorul (acestuia revenindu-i în mare măsură şi responsabilitatea asigurării în clasă a climatului propice învăţării) să insiste asupra ordinii şi comportării disciplinate a elevilor. Dar dacă profesorul consumă mult bine timp cu problemele de disciplină, aşa cum se întâmplă uneori, atunci nici el şi nici elevii nu vor realiza ceea ce şi–au propus. Pe de altă parte, solicitarea frecventă a ordinii şi liniştii, ea însăşi sursă de dezorganizare a atenţiei, poate duce în cele din urmă la apariţia unei inhibiţii excesive la elevi, a „surdităţii psihice” a acestora. În sfârşit, nu poate fi exclusă nici eventualitatea „coalizării” lor în scopul producerii unor „şicane” celui pe care, în sinea lor, îl consideră un fel de opresor.