Imaginația

Argument

Istoria marilor invenţii şi descoperiri a operelor de artă şi a revoluţiei tehnico-ştiinţifice este istoria inteligenţei şi a creativităţii, care i-a permis omului să făurescă primele unelte,să stăpânescă natura prin ştiinţă şi tehnică,să creeze un nou peisaj nou pe planeta noastră şi să pătrundă în spaţiul cosmic. În cuceririle ştiinţei, ale tehnicii şi culturii artistice sunt materializate capacităţile creatoare ale omului, inteligenţa şi sensibilitatea lui faşă de frumos.

Bogăţia unui popor constă în muncă şi creativitate.

În condiţiile celei de-a doua revoluţii ştiinţifice şi tehnice, a tendinţelor de informatizare a societăţii şi a mutaţiilor adânci din toate sectoarele de activitate, creşterea producţiei şi a culturii sunt condiţionate în mare măsură de capacitatea creativă a oamenilor.

În faţa acestei comenzi sociale, de creativitate, hotărâtoare pentru evoluţia omului spre bunăstare, cultură şi civilizaţie, şcoala are un rol bine-definit privind dezvoltarea la elevi a capacităţilor imaginative.

După unele statistici, nu s-au utilizat până acum decât 3% din inteligenţa omenirii, cauzele mai importante fiind analfabetismul şi concepţia şcolii tradiţionale, bazată în deosebi pe predarea, memorarea şi reproducerea cunoştinţelor, neglijând dezvoltarea potenţialului creator al elevilor şi însuţirea de către aceştia a unor tehnici de învăţare creativă.

Şcoala contemporană, centrată pe elev, are un rol bine precizat în dezvoltarea uriaşului potenţial intelectual, reprezentat de inteligenţă şi creativitate, care, pus în valoare, va asigura neîntrerupt progresul social uman. În relaţia elev-proces de învăţământ, cunoaşterea nivelului de dezvoltare intelectuală al fiecărui elev este deosebit de importantă pentru folosirea unor metode adecvate, care să permită individualizarea învăţământului, astfel încât fiecare elev să-şi dezvolte la maximum capacităţile şi aptitudinile creatoare prin procesul învăţării. (vezi în Stoica M.,2001).

CAPITOLUL I

IMAGINAŢIA

1.1. REPERE ISTORICE

Istoria imaginaţiei este lungă şi extrem de complexă; lungă deoarece a început în Antichitate şi se continuă până în zilele noastre; complexă, pentru că discuţiile contradictorii s-au manifestat şi se manifestă cu o intensitate crescândă. O prezentare detaliată a acestei istorii depăşeşte cu mult intenţiile acestui capitol. Nu putem trece cu vederea câteva momente mai importante,care i-au marcat profund destinul.

Deşi conceptele cu privire la imaginaţie elaborate în filozofie sunt de-a dreptul seducătoare, nu ne propunem să insistăm asupra acestora. Pe noi ne interesează mai ales contribuţiile aduse de psihologie şi de psihologi.

Istoria „concentrată” şi „ condensată” a psihologiei imaginaţiei ar putea fi împărţotă în trei etape:

- prima s-ar întinde până în anul 1900, dată ce coincide cu apariţia psihologiei ca ştiinţă experimentală;

- a doua poate fi cuprinsă între anii 1900 şi 1950, etapă de înflorire a concepţiilor cu privire la imaginaţie;

- a treia începe în anul 1950 şi se continuă până astăzi, fiind oarecum echivalentă cu scăderea interesului pentru imaginaţie. (vezi Zlate M., 2006)

Prima etapă este cea a căutărilor, a tatonărilor, a încercărilor şi erorilor. Psihologii încearcă să răspundă în principal la două întrebări: imaginaţia este o funcţie psihică autonomă, de sine stătătoare sau este contopită cu alte funcţii psihice? Ce roluri îndeplineşte ea în ansamblul vieţii umane?

În 1877, cu doi ani înainte de înfiinţarea de către Wundt a primului laborator de psihologie experimentală, francezul H. Joli arăta că imaginaţia nu e o facultate specială, o putere cu adevărat particulară şi singulară. „ Noi grupăm sub acest nume forme schimbătoare, faze numeroase şi gradate ale luptei în care spiritul solicită

impresii de la natură, alteori se abandonează lor, apoi le stăpâneşte, le organizează, se stăduieşte să le dea strălucire în ansamblul armonios pe care îl formează cu ele”. (Joli, 1877,p.261,în Zlate M., 2006).

Conţinutul imaginaţiei reiese din analizele făcute de autor. El se referă la imaginile care suspendă funcţiile intelectuale ordinare (somnambulismul, extazul) ; la imaginile care inversează facultăţile intelectuale fără a le suspenda (halucinaţiile, ideile fixe) ; la vise; la stările intermediare între boală şi sănătate (credulitate, pasiune, visare, nebunie). Zece ani mai târziu, americanul John Dewey muta centrul de greutate pe rolul imaginaţiei în ansamblul vieţii umane. El susţinea că imaginaţia este o modalitate de adaptare, de punere în acord a individului cu cu solicitările mediului şi ale activităţilor.

Imaginaţia reală, considera Dewey, nu se interesează de ireal, funcţia ei nu constă în orientarea omului către fantezia pură şi ideală, dimpotrivă, ea serveşte la „ extinderea şi completarea realului” (Dewey, 1877, p. 37 în Zlate M., 2006).

Afirmaţia lui Dewey este perfect valabilă şi astăzi. Într-adevăr, prin imaginaţie omul îşi lărgeşte propriul orizont, limitat adeseori de percepţiile şi datele experienţei anterioare, creează pentru sine şi pentru alţii obiecte de contemplaţie şi de meditaţie. La numai trei ani de la apariţia lucrării lui Dewey, îşi începe o lungă carieră în psihologie celebra operă a lui W. James, Principii de psihologie (1890). Din păcate, părintele psihologiei americane, atât de profund şi strălucitor în surprinderea uunor caracteristici ale conştiinţei şi Eului, aâat de inspirat în studiul memoriei(el fiind cel care a intuit distincţia dintre memoria primară şi cea secundară), în ceea ce priveşte imaginaţia se situează sub aşteptări.

James reînvie la sfârşitul secolului al XIX-lea vechea concepţiei a lui Platon potrivit căreia imaginaţia este o copie a lumii, ca şi credinţa lui Locke după care spiritul este neputincios în a-şi crea singur o idee simplă. Orice senzaţie,arată James, reapare în conştiinţă sub forma imginii,altfel spus, a unei dubluri su copii. Cine spune copie, spune copia uniu original: nu există deci nici o imagine care să nu fie precedată în mod necesar de o senzaţie produsă de un obiect exterior. „ Se numeşte imaginaţie capacitatea de a reproduce copiile originalelor”. ( James,1929, p. 395 vezi în Zlate M., 2006). Acest lucru este valabil chiar şi pentru imaginaţia „ productivă” sau „creatoare”, cum o numea el, care foloseşte diverse părţi ale originalului pentru a recompune noi produse.

Cea de-a doua etapă a conceptualizării imaginaţiei(1900-1950) este poate cea mai productivă. Probleme formulate de psihologi sunt mult mai numeroase şi mai profunde : care este natura imaginaţiei; ce caracteristici are ea?, care sunt formele şi funcţiile imaginaţiei? ; ce relaţii există între ea şi celelatte capacităţi psihice? Etc. Imaginaţiei i se dedică tomuri întregi, problematica ei pătrunde în manualele de psihologie, controversele dintre autori se înteţesc. În această jumătate de secol s-a scris şi s-a acumulat un material imens, aşa încât o selecţie a infomaţiilor se impune de la sine.