Imaginația

Conţinut şi tematizare

Cum caracterizăm imaginaţia.

Locul imaginaţiei în taxonomia generală a proceselor psihice a fost obiect de dispută şi de controversă între psihologi. În timp ce unii (ex., Th. Ribot, Th. Lipps, G. Dumas, P. Popescu-Neveanu) recunosc şi subliniază individualitatea specifică şi ireductibilitatea ei la alte entităţi psihice, alţii (îndeosebi autorii de orientare behavioristă şi, mai recent, cei de orientare cognitivistă) contestă delimitarea ei ca proces distinct.

Ca urmare, şi în tratatele sau compendiile de psihologie generală, poziţia imaginaţiei fluctuează: în unele i se consacră un spaţiu de sine stătător, în altele este fragmentată şi distribuită în capitolele despre memorie, reprezentări şi gândire, iar în altele este pur şi simplu omisă.

Pe lângă complexitatea şi fluiditatea fenomenului în sine, o atare situaţie se explică prin aplicarea unor criterii irelevante şi variabile.

Ce deosebeşte imaginaţia de reprezentare.

O interpretare corectă trebuie să pornească de la analiza imaginaţiei ca modalitate distinctă, specifică de procesare-integrare şi utilizare imagistică a informaţiei, inclusă în seria proceselor cognitive active, alături de percepţie, reprezentare, gândire. Spre deosebire de reprezentare, care doar expune conştiinţei imagini deja constituite, imaginaţia este, prin excelenţă, un proces de generare, de producere mai mult sau mai puţin activă, mai mult sau mai puţin intenţionată a imaginilor şi de articulare a lor în variate moduri.

Astfel, în delimitarea şi identificarea ei trebuie să avem în vedere, atât modul de operare (procedeul), cât şi produsul. Ambele aceste verigi trebuie să aibă drept trăsătură comună ieşirea dintr-un şablon sau dintr-o rutină.

Cum se defineşte imaginaţia

I. În sens cotidian Cotidian, termenul de imaginaţie se întrebuinţează cel puţin în trei înţelesuri:

- se spune despre un individ că posedă imaginaţie, dacă el a reuşit să rezolve o problemă concretă oarecare într-o manieră originală, diferită de a celorlalţi (imaginaţie practică);

- în domeniul comunicării verbale, termenul „imaginaţie“ se foloseşte pentru a califica originalitatea mijloacelor la care cineva recurge pentru a determina la nivelul interlocutorului sau auditoriului efectul dorit (aşteptat) (imaginaţie lingvistică sau verbală);

- în fine, în sens tradiţional, imaginaţia este „capacitatea de a combina imagini în tablouri sau succesiuni care imită faptele naturii, dar care nu reprezintă nimic real sau existent (imaginaţie creatoare) (Lalande).

Această din urmă accepţiune vine de la Aristotel (el folosea termenul de fantezie), care vedea în imaginaţie o aptitudine, ce constă în utilizarea reprezentărilor despre realitate, dar diferite de percepţii, ce constituie material al gândirii (gândirea în imagini).

Observăm, însă, că toate aceste sensuri ale termenului de imaginaţie au în comun faptul că ele desemnează moduri diferite de operare ale intelectului, mai puţin racordate la realitate decât cele ale gândirii. Din acest punct de vedere, imaginaţia se interpune între gândirea realistă, critică (logică) şi gândirea autistă, supusă exclusiv legilor afectivităţii.

II. În sens ştiinţific, riguros

Pe baza celor prezentate mai sus, putem acum să desprindem atributele-cheie pentru identificarea şi definirea imaginaţiei. Acestea sunt:

- generarea de imagini noi, fie pornind de la faptele naturii (date în experienţa anterioară), fie ex nihilo (crearea prin mecanisme generative proprii a unor imagini „pure“, fără vreo legătură aparentă cu domeniul realului sau al existentului);