Inconștientul

Inconştientul ca ipostază a psihicului.

Inconştientul reprezintă cel mai controversat nivel de organizare al vieţii psihice.

Inconştientul este definit de Freud, ca fiind rezervorul tendintelor infrante, si refulate. Tot Freud afirma că visele sunt mecanisme de protecţie impotriva impulsurilor care tind să se manifeste si care sunt in stransă legătură cu amintiri refulate ale copilariei. Jung a demonstrat că există un inconştient colectiv, anume acela care ţine de istoria speciei umane şi în care se concentrează expresii funadamentale ale speciei. Inconstientul colectiv este un strat filogenetic al iconştientului şi psihismului care precede, formează, şi structurează experienţele individuale. O caracteristică importantă a inconştientului este aceea că avem de a face cu o psihologie dinamică, deoarece inconştientul nu este o arhivă, ci un domeniu de conţinuturi cu o tendinţă permanentă de a reveni în conştient. In psihologia contemporana, inconstientul este definit ca fiind „ formatiune psihica care cuprinde tendinte ascunse, conflicte emotionale generate de eforturile intime ale personalitatii.” (Zlate Mielu). Inconştientul, arată Zlate, nu trebuie considerat ca lipsit de organizare, el dimpotrivă dispunând de o altă organizare, foarte personală” ca un alter ego, el neagă ordinea impusă de conştiinţă, dar aceasta nu înseamnă dezordine, ci faptul că aduce o altă ordine, adică ordinea propriei sale subiectivităţi”. Cu toate că structurile sale sunt mult mai simple decât cele ale conştientului, inconştientul are rol de energizare şi dinamizare a vieţii psihice.

Negarea şi afirmarea inconştientului.

Negarea inconştientului: psihiatria germană considera că, din moment ce un fenomen inconştient nu poate nici să fie trecut, nici să treacă prin conştiinţă el nu există.

Un psiholog japonez considera că inconştientul şi conştiinţa au conţinuturi de aceeaşi natură şi au aceeaşi orientare.

Această identificare echivalează, practic, cu negarea specificului ambelor nivele.

Afirmarea inconştientului: se datorează, în principal, concepţiei lui Freud care, deşi nu a introdus noţiunea de inconştient în psihologie, a elaborat o concepţie structurată cu privire la conţinutul şi rolul inconştientului în viaţa psihică a individului, furnizând chiar şi o metodă de sondare şi asanare a lui.

Un alt exemplu sugestiv de afirmare a inconştientului este introducerea lui în psihologia cognitivă. Lansarea conceptului de „inconştient cognitiv” e una din sfidările cele mai incitante.

Chiar dacă inconştientul freudian este „fierbinte şi umed”, în mod cert este „capabil de analize profunde”.

„Impunerea” inconştientului în psihologie.

Noţiunea a fost lansată, mai întâi, în filozofie în epoca postkantiană. Apoi cercetările efectuate după 1880 au constituit bazele pentru dezvoltarea psihanalizei. Aceste cercetări redau inconştientul ca reversul conştiinţei.

Freud a fost cel care a dat o definire şi o fundamentare ştiinţifică inconştientului.

Principalele merite ale lui Freud în investigarea inconştientului:

- descoperirea inconştientului dinamic, conflictual şi tensional, corelativ procesului refulării,

- trecerea de la considerarea inconştientului ca substantiv ce desemnează faptele mintale refulate, la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate psihică, ceea ce înseamnă că inconştiente nu sunt doar amintirile, ci şi mecanismele de refulare sau ceea ce porneşte de la Supraeu,

- multiplicarea zonelor care se sustrag conştiinţei: Sinele sau Inconştientul propriu-zis, o parte a Eului şi Supraeul (primul reprezintă inconştientul refulat, celelalte două reprezintă inconştientul nerefulat),

- considerarea inconştientului ca fiind profund, abisal şi nu doar un automatism psihologic, ca la Janet.

Multă vreme s-a menţinut o tăcere aproape jenantă asupra concepţiei lui Freud, apoi medicii austrieci Bleuler, Jung şi alţii au început să utilizeze metodele lui Freud.

Urmează, apoi, etapa postfreudiană cu Adler care considera psihismul inconştient ca fiind determinat de voinţa de putere şi sentimentul de superioritate (mecanism compensator).

Compensarea la Adler joacă acelaşi rol ca refularea la Freud, numai că ambii fac aceeaşi greşeală: absolutizarea acestui mecanism.

Jung lărgeşte, apoi, sfera inconştientului. Tot el introduce şi termenul de inconştient colectiv, interpretat ca o zonă supraindividuală a psihicului. Inconştientul colectiv conţine imagini ancestrale (arhetipuri), care oferă individului posibilitatea de a avea acces la „sufletul istoriei colective”.

Mulţi autori au adus, în continuare, contribuţii importante la teoria inconştientului.