Liberul Arbitru

Motto: „Dacă la vremea strâmtorării (necazului) eşti slab, mică este puterea ta.” (Solomon, cap. 24. v. 10)

Noţiunea filozofică liber arbitru, care desemnează o libertate absolută a voinței omului, privită ca o independență totală față de necesitatea și cauzalitatea obiectivă definește dacă omul la vremea strâmtorării va avea puterea sau nu. Dumnezeu a oferit omului darul de a-și croi singur destinul, de a-şi pava după voința să drumul proprii vieţi, totodată, Dumnezeu o să supună omul necazului pentru că omul să conştientizeze alegerile făcute şi a-l îndruma înapoi în împărăţia cerului. Precum se zice, nu îi dă omuluiun pește ci da- i omului o undiță şi învaţă-l să pescuiască, omul trebuie să ştie că trebuie să -si aleagă fiecare moment în viaţă, dar, trebuie să aibă și conştiinţa necesară în aceast sens, prin necaz omului i se dăruieşte pricepere şi cunoaștere.

Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd(ApostolulPavel), dacă omul estelipsit de această credință atunci la vremea strâmtorării, puterea ta lui va fi mică. Semnificația acestei afirmații denotă faptul că omul lipsit de harul Domnului va fi lipsit de orice fel de apărare în fața întunericului, necazului. Omul lipsit de har se orientează numai la propria persoană, la eul actual, eul ideal şi eul viitor, omul râvnește la ceea ce ar putea deveni. În aceast proces, omul se leapădă de smerenia dumnezeiască şi devine slab, iar la vremea necazulu iputereata va fi mică.

Necazul, strâmtoarea dezvăluie adevărata persoană, ridică voalul care maschiază întunericul, dezvăluie cât de mult s-a lepădat omul de cuvântul Domnului, arată cât de departe este de cântecul îngerilor.

În contextul unui univers în care privim puterea exterioară ca pe un factor decizional al propriilor acţiuni, puţini sunt aceia care reuşesc, prin determinare şi o înţelegere profundă a eului, să depăşească graniţele fatalismului şi să îşi asume la nivel spiritual şi individual consecinţele faptelor.

Fiecare individ este plămadit din iubire şi din fericire, care pot fi privite ca elementele de bază ale dezvoltării personale şi de tranziţie către o altă dimensiune, aceea a saltului către adevărul universal din care ne-am desprins şi către care tindem după finalizarea ciclului individual pe acest pământ.

Viaţa este plămădita din întâmplări şi accidente. Se spune, pe bună dreptate, ca viaţa este asemeni condusului unei maşini. Conducem privind tot timpul în oglindă retrovizoare, până la primul obstacol. Tocmai acest obstacol ne face să ne trezim la realitate şi să renunţăm la fantomele trecutului care ne opresc din evoluţie.

Pe de altă parte, momentul stramtorii- acest accident/ obstacol este acela care face diferenţa între indivizi. Un moment de cumpănă este acela care poate face un om slab să cedeze şi un om puternic să găsească resursele de a merge mai departe. O vorbă din popor spune că ceea ce nu te omoară te face mai puternic. Aceasta este esenţa puterii care stă în fiecare dintre noi. Cu toţii ne naştem cu acelaşi suflet curat şi cu acceasi disponibilitate la viaţă. Contextele sociale în care ne naştem determina ceea ce urmează a dezvolta pe parcursul maturizării. Cu toţii ne naştem cu fiecare element- bun, puternic, slab, criminal, creator, salvator de vieţi şi aşa mai departe. Diferenţa apare în cadrul unui context moral şi social al momentulului deciziei- care de cele mai multe ori nu este un act conştient. Drumul fiecăruia dintre noi capătă, de cele mai multe ori, doua cărări. Acela este momentul deciziei.