Modificarea Comportamentelor Specifice Autiste

Copilul autist este, prin însăşi natura deficitelor sale, o adevărată provocare; tulburările pe care le prezintă, spre deosebire de alte tulburări, inclusiv mintale, se referă în mod esenţial la ceea ce reprezintă viaţa în societate: comunicarea, înţelegerea relaţiilor inerpersonale, mergând până la aspectele sale cele mai puţin formale. Nu lipseşte numai schimbul verbal, dar şi simbolicul, jocul, gestul, imitaţia, empatia.

Este foarte dificil de imaginat ce poate trăi un copil constrâns să crească într-o astfel de reţea de probleme. El nu pare a căuta să se integreze, şi, cu toate acestea experienţa a demonstrat faptul că este extrem de fericit şi progresează în mod decisiv când este implicat în viaţă şi în experienţele semenilor.” (Mureşan, C., 2007, p. 235)

I. Terapia tulburărilor de comportament

Comportamentul poate fi definit ca şi totalitatea „reacţiilor adaptative, obiectiv-observabile, pe care un organism prevăzut cu sistem nervos le execută ca răspuns la stimulii din ambianţă” (Tilquin). Comportamentul constă aşadar în expresia exterioară a raporturilor dintre individ şi mediu, a echilibrului pe care acesta îl realizează în procesul dinamic de integrare în viaţa socială şi care este obiectivat, de regulă, într-un sistem de fapte sau de acţiuni supuse unei aprecieri morale.

Tulburările de comportament „sunt forme de dezechilibru psihic, ce implică tulburări în sfera emoţional-volitivă, ca urmare a unei leziuni cerebrale pre- sau post-natale, a unor structuri psihice morbide de natură sociogenă” (I. Străchinaru, 1994). Aceste devieri de conduită sunt abateri atât de la normele stării de sănătate, cât şi de la cele morale, în detrimentul raporturilor sociale normale. (apud. Tatoiu, A., p.177)

Copilul, şi mai apoi adolescentul / tânărul cu tulburări de comportament îşi dezvoltă anumite trăsături de personalitate specifice, diferite de cele ale individului cu un comportament considerat normal:

- modificări la nivelul structurilor morale

- modificări la nivelul relaţiilor afective

- scăderea pragului de toleranţă la frustraţie

- egocentrism ridicat

- perturbarea sentimentelor de culpabilitate

- puternice sentimente de devalorizare, de injustiţie

- existenţa contrarietăţilor Eu-lui, slabă consistenţă şi echilibru intern

- alterarea relaţionării cu persoanele iubite

- tulburări de cunoaştere

- perturbări de apărare

- deformarea conceptului de libertate

- denigrarea sentimentelor umanitare.

Imaginea de sine a tinerilor cu tulburări comportamentale este inadecvată şi săracă în privinţa structurării conţinutului ei, acest deficit de maturizare socială generând la nivelul psihicului disfuncţii şi chiar diverse forme de dispersie.

Cauzele apariţiei tulburărilor de comportament sunt pe cât de variate, pe atât de numeroase şi de complexe, ele putând fi grupate în câteva categorii mari:

1. boli organice – epilepsia, traumatismele cranio-cerebrale şi oligofreniile

2. boli psihice ale minorilor – schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă şi aspectele reactive ale nevrozei

3. cauze genetice – anumite aberaţii cromozomiale transmise de la părinţi la copii

4. particularităţi ale mediului înconjurător – cum ar fi: neînţelegerile în familie, disocierea grupului familial prin boli cronice grave, absenţa unuia dintre părinţi, divorţul etc.

5. particularităţi de personalitate, cum ar fi:

– o structură de personalitate dezechilibrată, imatură, uşor sugestionabilă şi influenţabilă

– cu o imagine de sine neformată încă, sau deformată în sensul subestimării de sine – cu o dorinţă de ascensiune şi realizare rapide, cu orice preţ, depunând eforturi minime

– cu o înclinaţie spre atitudini şi comportamente şocante, ieşite din comun, spectaculoase.

Terapia tulburărilor de comportament

Problema tratamentului pacienţilor cu tulburări de comportament este dificilă şi complexă, ea necesitând o analiză minuţioasă a cauzelor, a modului în care s-au produs şi a aspectelor clinice, în scopul stabilirii unor măsuri profilactice şi terapeutice, în vederea prevenirii recidivei, a recuperării şi a reintegrării sociale.

Atitudinile terapeutice pot fi sistematizate astfel:

a) Profilaxia implică o serie de aspecte ale intervenţiei la nivelul structurii şi relaţiilor familiale ale copilului sau adolescentului, a posibilităţilor de influenţare a familiei lui, a problemelor general-educative, ca şi a celor psiho-pedagogice. O primă măsură este aceea a sfatului genetic acordat persoanelor predispuse sau care prezintă trăsături de personalitate evident anormale şi care trăiesc într-un mediu familial deficitar, în ideea de a nu avea copii, fapt care practic, se realizează cu foarte mari dificultăţi.

b) Tratamentul medicamentos este prescris de medic în funcţie de natura nosologică şi clinică a tulburărilor de comportament, de stadiul evolutiv şi de vârsta pacienţilor. Unele trăsături psihopatice, şi în special reacţiile de tip excitabil, pot fi influenţate de medicaţia psihotropă, în afara acţiunii lor propriu-zise psihotropele sporind întotdeauna permeabilitatea psihică, oferind o mai bună inducţie abordărilor psihoterapeutice şi o mai mare deschidere spre mijloacele psihosocioterapeutice. În funcţie de simptome se pot utiliza şi alte medicamente ca neurolepticele, sedativele sau tranchilizantele. Tratamentul psihotrop efectuat în clinicile de psihiatrie este rezervat mai ales unor faze acute de decompensare comportamentală. Efectele secundare pe care le produce acest tratament, impun totodată luarea altor măsuri de ordin psiho-socio-terapeutic.

În cazul majorităţii tulburărilor de comportament se utilizează terapia de tip psihologic, cu atât mai eficientă, cu cât este aplicată mai de timpuriu copilului sau adolescentului cu probleme.

II. Autismul. Comportamente specifice

În 1943 doctorul Leo Kanner a descris pentru prima data 11 copii care s-au prezentat la clinica sa cu o combinaţie de grave deficite de vorbire marcate de anormalităţi în interacţiunea socială şi o înclinaţie spre comportamente stereotipe, repetitive şi ritualisitce. Aceşti 11 copii au fost primii copii diagnosticaţi cu autism infantil. Deşi denumirea iniţială a evidenţiat că autismul infantil e observat în copilărie şi documentele descriu comportamentul autist la copii, acum este clar că autismul e văzut ca o boală pe tot parcursul vieţii a cărei tip şi severitate se modifică în timp odată cu înaintarea în vârstă şi dezvoltarea individului.