Trauma

Printre acțiunile științifice de pionierat care au condus la apariția psihotraumatologiei se află independentele afirmații ale lui Janet, care enunță pentru prima dată, ca un concept explicator, noțiunea de disociere. După Janet, disocierile apar ca urmare a suprasolicitării conștiinței de către elaborarea unor situații traumatice, copleșitoare. În lucrarea ”L automatisme psychologyque”(1889), el susține că amintirea unei experiențe traumatice adesea nu poate fi elaborată corespunzător: ea va fi deci desprinsă de conștiință, clivată, disociată pentru a fi retrăită la un moment temporal ulterior, fie ca stare emoțională, ca poziție sau stare corporală, fie în forma unei reprezentări, imagini sau reînscenări, în comportament. Trăirile care nu au putut fi integrate pot să conducă, în cazuri extreme, la formarea unei personalități parțiale diferite, care corespunde tulburării disociative de identitate. Janet a descris pentru prima oară tulburări de memorie legate de traumatizare; el a explicat amneziile postexpozitorii sau hipermenziile (imagini mnezice hiperexacte) ca un fel de eroare de traducere, ca o incapacitatede a transfera experiența traumatică într-o povestire mai puțin înfricoșătoare) (Janet, 1904).

Dezvoltarea teoriei traumei de către Freud a luat un alt curs și a pus alte accente. Și în lucrările timpurii ale lui Freud se află conceptul de disociere. Însă curând el introduce conceptul de apărare, al cărui prototip era refularea. Aici este vorba de o uitare motivată, intenționată. Experiențele traumatice nu erau deci disociate numai în virtutea suprasolicitării momentane a conștiinței de procesul de elaborare, ci mai curând erau ținute departe de conștiință pentru că integrarea lor era incomodă pentru personalitate sau ar fi supraîncărcat-o cu afecte pur și simplu insuportabile.

În preocuparea sa pentru trauma psihică, Freud a parcurs epoci foarte diferite. Într-o fază timpurie, el era convins că la baza oricărei tulburări isterice ulterioare se află o experiență reală traumatizantă, mai ales seducerea sexuală a copiilor. Ulterior, el a relativizat această concepție, elaborînd rolul dorințelor pulsionale și al formațiunilor fantasmatice ale copiilor în formarea tulburărilor nevrotice.

Conceptul original freudian de traumă cere implicarea sistematică în cercetarea psihanalitică a constelației patogene de mediu. Freud pornește de la o analogie cu trauma corporală, așa cum arată definiția următoare: ”Numim traumatică o experiență care aduce în viața psihică, într-un interval scurt de timp, o asemenea creștere a excitației, încât descărcarea sau elaborarea ei în modalitatea normală și obișnuită eșuează, rezultând tulburări energetice durabile”. (G.W.XI, 284).

Freud admite o istorie extern traumatică de instalare a nevrozei în cazul nevrozei traumatice. Laplanche și Pontalis (1967, 521) rezumă ideea lui despre acest concept psihiatric: ”Aici trebuie diferențiate două cazuri: a) trauma funcționează ca un element declanșator, care dezvăluie o structură nevrotică preexistentă, b) trauma are o contribuție determinantă tocmai la conținutul simptomului. Repetarea evenimentului traumatic, coșmaruri repetate, tulburări de somn, ceea ce pare a fi o încercare repetată de a lega și descărca trauma; o fixație asemănătoare la traumă este paralelă cu o inhibiție mai mult sau mai puțin generalizată a activității subiectului. Acestui ultim tablou clinic îi desemnează Freud și psihanaliștii de obicei numele de nevroză traumatică”.

Printre autorii psihanaliști care au cercetat mai îndeaproape situații speciale ale traumatizării amintim pe Abraham Kardiner, Masud Khan, John Bowlby, D.W. Winnicott, Max Stern , H. Kristall.

Kardiner a scris lucrarea ”Nevrozele traumatice ale războiului” în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind primul care a examinat și numit manifestările fiziologice masive care însoțesc reacțiile traumatice, vorbind despre nevroza traumatică (”fizionevroză”). Kardiner a formulat un sindrom de manifestări, dintre care multe pot funcționa ca precursori ai actualului sindrom de stres posttraumatic. Introduce următoarele indicii de suferință: 1. Îngustarea Eului (Ego contraction); 2. Epuizarea resurselor interne sau sărăcire energetică; 3. Disorganisation, ceea ce am numi astăzi destructurare și eventual disociere

Simptomatologia descrisă de el la indivizi era foarte complexă, putând fi acută sau cronică și constând din manifestări de oboseală și pierdere a plăcerii de viață, depresii, reacții anxioase, coșmaruri recurente, fobii și angoase care au fost asociate cu trauma, un amestec de comportament impulsiv și intoleranță la relațiile interumane, ca și o tendință spre neîncredere, suspiciune și izbucniri de mînie și violență.

O lărgire a conceptului freudian de traumă se află la Masud Khan, prin conceptul său de traume cumulative (1963). Evenimente și suferințe care, luate fiecare în parte, sunt subtraumatice, adică rămân sub pragul de traumatizare în sensul îngust, se adună într-o configurație care în total este traumatică. Întotdeauna când Eul dorește să își restabilească scutul său protector, bariera sa de apărare împotriva excitației, în loc de susținere socială, apare o altă suferință. Pe termen lung, aceasta face să se prăbușească funcțiile de autoapărare ale eului.