Normal și Anormal în Viața Psihică

Nu este stiintific lezabil sa tragem o linie de demarcatie între ceea ce este psihic normal si anormal; asa încât, aceasta distinctie, are doar o valoare conventionala. Astfel am stabilit dreptul de a ajunge la întelegerea vietii normale a mintii prin studiul dereglarilor ei – fapt care nu ar fi fost admis daca aceste stari patologice, nevrozele si psihozele, ar avea cauze specifice operând în maniera unor corpuri straine".

Sigmund FREUD

În universul psihologiei întâlnim deseori cuvinte ca "nevroza", "nevrotic". "Nevroza", "nevroticul" trimit întotdeauna la dialectica normal-anormal în viata psihica. De aici probleme ca de pilda: când putem fi considerati normali din punct de vedere psihic si când anormali (nevrotici)? Mai departe se impune întrebarea: care este hotarul dintre normalitate si anormalitate psihice?

Sigmund Freud, se stie, a desfiintat limita dintre normalitate si anormalitate în viata psihica. Mai precis, diferentele nu mai sunt de ordin calitativ. Dar care sunt consecintele acestui mod de a privi, specific psihanalizei si, mai ales, pe tarâmul analizei propriu-zise - iata subiectul abordat in aceste pagini. La capatul celor aproximativ 100 de ani de la nasterea psihanalizei, putem afirma ca ea a marcat definitiv spiritualitatea umana. Si daca ne este permisa o metafora, vom observa ca, la fel ca în pictura lui Picasso, constiinta de sine a omenirii a cunoscut doua vârste distincte: una roz, cealalta albastra, Freud fiind acela care le separa. Mai precis, a obligat fiinta umana sa renunte, nu fara regrete si convulsii, la imaginea idilica despre sine, specifica unei perioade roz, pentru a face loc unei viziuni mai realiste, mai dure mai putin fardate, caracteristica pentru o perioada mai albastra. Daca aceasta noua imagine nu l-a facut pe om mai fericit si nici mai frumos, în schimb l-a facut mai puternic, deoarece i-a dezvaluit adevarul, despre sine însusi .

1. Definirea anormalitatii comportamentale

În publicatiile de specialitate, mai multi termenii sunt utilizati ca sinonimi cu termenul patologie sau adjectivul derivat, patologic. Martin (1973), de exemplu, utilizeaza anormalitate, psihopatologie si tulburare comportamentala. Un alt autor, McMahon (1976) utilizeaza termeni precum normalitatea, tulburare, devianta si suferinta mentala. Diversitatea terminologica determina întrebarea: „ce reprezinta comportamentul anormal (sau psihopatologie, suferinta mentala sau alt termen similar)?”

Încercând o sistematizare a conceptiilor despre anormalitate, McMahon identifica cinci tipuri de definitii:

1.1. Prima dintre ele este data de devierea de la normele statistice, care descriu normalitatea ca un concept statistic si se refera la frecventa unor comportamente în populatia generala. O persoana care manifesta foarte rar un comportament poate fi etichetata ca anormala. Dar conform acestei definitii o persoana care este extrem de fericita sau extrem de inteligenta ar fi clasificata ca anormala. Astfel, in definirea comportamentului anormal, trebuie tinut seama de mai multe elemente, nu numai de frecventa statistica.

1.2. O alta definitie, cea profesionala, afirma ca o persoana este anormala daca psihologul sau psihiatrul spune ca este. Aceasta formulare readuce în mod evident definitia inteligentei la ceea ce masoara testele de inteligenta.

1.3. Definitiile sociale subliniaza faptul ca anormalitatea este relativa la cultura. Toate criteriile de stabilire a anormalitatii sunt determinate de cultura careia îi apartine o persoana. Fiecare cultura are anumite standarde sau norme de comportament acceptabil si comportamentul care deviaza vizibil de la aceste norme este considerat anormal. Sustinatorii unei perspective culturale relativiste, considera ca ar trebui sa respectam definitiile pe care fiecare cultura le da anormalitatii pentru membrii culturii respective. Facând acest lucru, nu impunem standardele unei culturi la comportamentul din alta cultura. Opozantii acestei pozitii se refera la o serie de pericole legate de aceasta situatie . De-a lungul istoriei, societatile au etichetat indivizii drept anormali pentru a justifica operatiunile de controlare si reducere a lor la tacere, asa cum Hitler i-a calificat pe evrei drept anormali pentru a justifica Holocaustul . O alta problema este modificarea în timp a conceptului de anormalitate în cadrul aceleasi societati. Cu 40 de ani în urma, majoritatea americanilor ar fi considerat anormal ca barbatii sa poarte cercei. Astazi, astfel de comportamente tind sa fie privite ca diferente in stilul de viata mai degraba decât semne de anormalitate. Astfel, ideile de normalitate si anormalitate difera de la o societate la alta si de-a lungul timpului în cadrul aceleiasi societati.