Paralimbajul

Unul dintre termenii cheie ai deceniului în care trăim este “comunicarea nonverbală”. Toată lumea pare interesată de comunicarea nonverbală - de mesajele care se comunică prin posturile corpului, mişcările ochilor, expresii faciale, gesturi, volumul vocii şi rata discursului, chiar şi de tăcere. Vrem să învăţăm să citim o persoană ca pe o carte. Vrem să fim capabili să vedem ceea ce este dincolo de mesajele verbale evidente. În acelaşi timp vrem să ştim cum ne putem controla propria comunicare nonverbală pentru a comunica mai eficient. Dar din păcate nu cunoaştem destul de mult pentru a putea formula reguli ale comunicării nonverbale.

Discursul nu este un simplu mesaj destinat descifrării, ci şi un produs pe care-l lăsăm la aprecierea altora, deci valoarea va fi definită prin relatia lui cu alte produse mai rare sau mai comune. Efectul lingvestic care se referă la conştientizarea timidităţii sau a emoţie în timpul vorbirii în public ajunge să fie exersat în timpul vieţii cotidiene.

Mesajele verbale

Pentru a întelege la ce se referă mesajele paraverbale, trebuie să aflăm mai întai câte ceva despre mesajele verbale.

Cuvintele luate separat transmit puţine mesaje emoţionale. Ca şi cuvintele de pe ecranul unui calculator, ele nu transmit decât fapte şi informaţii. În conversaţiile directe, efectul maxim al cuvintelor nu depăşeşte 7%. Atunci când sunt aşternute pe hârtie, cuvintele işi pierd conţinutul lor emoţional. Este necesară, aşadar, inţelegera contextului, a împrejurărilor şi a modului în care sunt utilizate cuvintele.

Modul în care folosim limbajul are o putere decizională în a crea atmosfera din jurul nostru. Cuvinte care sunt critice, învinuitoare sau acuzatoare tind să creeze în partenerul de conversaţie o rezistentă defensivă. Pentru a transmite un punct de vedere în mod eficient, trebuie să ne explicăm cât mai succint posibil. Discursurile lungi şi explicaţiile care se repetă nasc confuzii în mintea asculătorului, iar mesajul işi pierde din inţeles, relevanţă şi impact. Pentru ca un mesaj verbal să fie bine recepţionat trebuie să fie: succint si bine organizat, să nu conţină jargon şi să nu creeze reacţii negative în ascultător.

Este bine să ştim, de exemplu că termenul “al meu” indică implicarea emoţională a vorbitorului faţă de obiectul comunicării. “Soţia mea” arată un ataşament emoţional, în timp ce cuvântul simplu “soţia” neagă orice implicare emoţională şi chiar denotă un oarecare dispreţ şi ostilitate.

Paralimbajul se referă la elemente nonverbale ale comunicării folosite pentru a modifica inţelesul şi pentru a exprima emoţiile. Paralimbajul poate fi exprimat în mod conştient sau inconsştient şi include nivelul, accentul, volumul şi intonaţia discursului. Uneori definiţia este restricţionată la sunetele produse vocal. Paralimbajul poate schimba înţelesul cuvintelor. Studiul paralimbajului este cunoscut sub numele de paralingvistică.

Termenul de paralimbaj este des folosit pentru a include termenul de limbaj al trupului, care nu este neaparat legat de limbaj şi de fenomenele paralingvistice ale unui discurs.

Proprietăţile paralingvistice joacă un rol important în comunicarea interumană. Nu există exprimare a unui discurs din care să lipsească proprietăţile paralingvistice, din moment ce discursul include prezenţa unei voci care poate fi modulată. Această voce are diferite proprietăţi, iar acestea sunt incluse în paralimbaj. Diferenţele între lingvistic şi paralingvistic se aplică nu numai în discursuri, ci şi în scrieri şi nu sunt legate de vreo modalitate senzorială.

Mesajele paraverbale

Mesajele paraverbale se referă la mesajele pe care le trensmitem prin ton, intensitate şi ritmul vorbirii. Se referă la modul în care spunem ceva, nu la ce spunem. Mesajul este format în proporţie de 38% din conţinut paraverbal. O propoziţie poate avea diferite inţelesuri, în funcţie de modul în care se pune accentul pe cuvinte şi de tonul vocii.

Exemplu:

“Eu trebuie să accept această slujbă!”(Trebuie să o accept eu înaintea ta)

“Eu trebuie să accept această slujbă!”(Nu am alta alegere)

“Eu trebuie să accept această slujbă!”(Nu trebuie nici să o critic, nici să o resping, ci să o accept)

“Eu trebuie să accept această slujbă!”(Şi nu alta)

“Eu trebuie să accept această slujbă!”(O dispreţuiesc)

Exemplul arată că prin accentuarea diferitelor cuvinte este posibilă manipularea a ceea ce oamenii aud. Fiecare dintre cele cinci propoziţii comunica ceva diferit, deşi cuvintele folosite sunt identice. Tot ceea ce diferenţiază propoziţiile este accentul pus pe alte cuvinte. Paralimbajul poate fi astfel definit ca dimensiunea vocală, dar nonverbală a discursului, a comunicării.

In fară de accent, înălţimea sunetelor, volum şi ritm, paralimbajul include şi plânsul, şoptitul, ţipătul, tăcerea, văicăreala, căscatul, râgâiala, gemetele. Orice variaţie a acestor trăsături comunică ceva. De exemplu, o persoană care vorbeşte repede comunică ceva diferit de una care vorbeşte încet, rar, chiar dacă cuvintele pot fi aceleaşi. Dacă diferă ritmul vorbirii, volumul şi înălţimea sunetelor, întelesul cuvintelor va fi altul.

Când suntem supăraţi sau bucuroşi, discursul nostru tinde să devină mai rapid şi sunetele tind să aibă o înalţime mai mare. Când suntem plictisiţi şi adormiţi, discursul nostru tinde să încetinească şi să fie monoton. Când suntem în defensivă el devine rapid.

Intrebarea interesantă este: Când doi oameni comunică faţă in faţă, cât din conţinut este comunicat verbal şi cât din conţinut este comunicat nonverbal? Această problemă a fost cercetată de Albert Mehrabian şi scrisă in două lucrări ale sale. Ultima concluziona: “Se sugerează că efectul combinării simultane a mijloacelor verbale, vocale şi atitudinilor faciale este compus din însumarea efectelor lor individuale, respectiv 7%, 38% şi 55%. Aşadar, acestea sunt reprezentate prin cuvinte pronunţate, tonul vocii şi de expresiile faciale.

Clasificare paralimbaj

Lingvistul George Trager (1961) a dezvoltat un sistem de clasificare al paralimbajului ce este alcătuit din: elemente referenţiale, caliţatile vocii şi vocalizare.

Elementele referenţiale au la bază contextul în care emiţătorul vorbeşte. El poate include: situaţia, genul, dispoziţia, vocea, vârsta şi nivelul cultural al persoanei.

Calitaţile vocii sunt: volumul, tempoul, ritmul, articularea, rezonanţa, nazalitatea şi accentul. Acestea dau fiecărei voci un tipar distinct.

Vocalizarea are la baza trei subcategorii: caracterizatori, calificatori şi segregat. Caracterizatorii reprezintă emoţii exprimate în timpul discursului precum: râsul, plânsul sau căscatul. Calificatorii reprezintă elementele ce dau sens mesajului, ţinand de volumul vocii şi intonaţie, în timp ce segregatele anunţa vorbitorul că receptorul ascultă, acestea având la bază predominant interjecţiile.