Psihologia educației - conceptul de memorie

Conceptul de memorie

Unul dintre cele mai studiate şi cercetate procese psihice este memoria. Psihologii o studiază de aproape o sută de ani. Ea este implicată în funcţionarea şi structurarea tuturor celorlalte procese psihice şi a vieţii noastre subiective în ansamblu. Prin dimensiunea mnezică, sistemul psihic există ca entitate specific, având continuitate şi stabilitate în timp.

Memoria nu intervine din afară în structurarea şi intergrarea proceselor psihice- percepţia, gândirea, imaginaţia, trăirile afective etc-, ci face parte din însăşi structura lor internă. Astfel, scrie M.Golu(2000),” veriga mnezică se include ca o componentă structural a întregului sistem psihic, reprezentând fixarea şi conservarea trecutului său.

Întrucât organizarea şi funcţionarea sistemului psihic presupune dimensiunea temporalităţii, memoria devine o coordonată esenţială. Ea constă în “conservarea şi valorificarea din perspectivă uzului ulterior a conţinuturilor şi experienţele anterioare.”

Memoria umană se prezintă sub forma unui mechanism psihic complex care apare ca o verigă de legătură între situaţii, evenimente separate în timp, contribuind, prin aceasta, la reglarea şi autoreglarea comportamentului uman în raport cu schimbările şi cerinţele mediului intern şi/sau extern. După M.Zlate(1999), cel puţin trei caracteristici individualizează memoria internă în raport cu alte tipuri sau forme de memorie; şi anume, caracterul ei mijlocit, inteligibil şi selectiv.

a. Spre deosebire de mecanismele psihice de prelucrare primară a informaţiilor, care sunt directe, nemijlocite, memoria umană este mijlocită,ceea ce înseamnă că pentru a ţine mai bine şi pentru a reproduce/ reactualiza mai uşor, omul se serveşte de o serie de instrumente care au rol de mijloace de memorare.

b. Alături de caracterul mijlocit, memoria umană are şi un character inteligibil, deoarece presupune înţelegerea celor memorate şi reactualizate, organizarea materialului (de)memorat după criteria de semnificaţie. Unele laturi ale ei implică judecata, sistematizarea , calsificarea, fapt care ilustrează nu numai legătura memoriei cu gândirea, dar şi caracterul ei logic, raţional, conştient.

c. Cea de-a treia caracteristică a memoriei umane( în ordinea menţionării lor, iar nu în cea a importanţei)este selectivitatea. Ea învederează faptul că individul nu memorează, nu stochează/ păstrează şi nu reactualizează absolute totul, cid oar o parte(mai mare sau mai mică, dar o parte) a informaţiilor.

Selectivitatea memoriei este în funcţie fie de particulităţile stimulului(se reţin , de regulă, însuşirile mai “ tari”, mai “puternice”, care –într-un fel sau altul – se impugn de la sine), fie de particularităţile psihologice, subiective ale individului(se reţine, de regulă, ceea ce corespunde intereselor şi preocupărilor vârstei, sexului, gradului de cultură etc).

Conceptul de memorie(umană) se referă la un ansamblu de procese biofizilogice şi psihologice care asigură întipărirea, păstrarea şi reactulizarea experienţei şi a trăirilor noastre anterioare, sub forma recunoaşterii sau sub cea a reproducerii.

Prin faptul că memoria umană întipăreşte, păstrează şi reactuilizează mijlocit, inteligibil, selectiv şi activ experienţa anterioară a individului şi a societăţii în care acesta trăieşte, ea asigură continuitatea, stabilitatea şi finalitatea vieţii psihice a omului. Memoria umană dă posibilitatea reactualizării unor date ale cunoaşterii, decelării a ceea ce este nou de ceea ce este depăşit/perimat, susţinând astfel dezvoltarea şi aprofundarea cognitivă şi, prin acesta, a personalităţii înseşi.

Dacă n-ar avea memorie, omul ar trăi într-un continuu present, numai sub influenţa datelor nemijlocite de reflectare, comportamentul său ar fi haotic, fără coerenţă şi finalitate, fără durabilitate în timp; toate obiectele cu care ar veni în contact şi toate fenomenele cu acre s-ar confrunta i s-ar părea absolute noi, total necunoscute. El nu ar avea posibilitatea fructificării rezultatelor cunoaşterii ; dimpotrivă, aceasta ar trebui luată de fiecare dată la început; gândurile şi acţiunile lui n-ar putea fi associate, correlate( unele cu altele). Viaţa sa psihică ar fi constituită din elemente disparate(Zlate,1987,1999).

La o anumită categorie de oameni persistă ideea că , în contextul vieţii actuale, memoria ar fi mai puţin important decât – să spunem- inteligenţa sau creativitatea. Se-nţelege, desigur, că fără a subaprecia nici o clipă rolul şi semnificaţia acestor capacităţi pshice , este necesar să precizăm că, în absenţa memoriei, a unui ansamblu de informaţii asimilat, păstrat, stocat, conservat , nici inteligenţa şi nici creativitatea nu ar fi posibile, deoarece nu se poate rezolva şi crea nimic într-un vid de informaţie. De regulă, o inteligenţă, o creativitate este cu atât mai original şi mai viguroasă, cu cât se întemeiază pe o memorie mai bogată şi durabilă, mai eficace şi activă.

Nu toţi oameni , însă , se pot lăuda cu o memorie bogată şi durabilă, fidelă, prompt şi dinamică. Aceste trasături au ponderi diferite de la un individ la altul, sau la acelaşi individ pe parcursul dezvoltării sale.

Memoria individulală poate fi evaluată în funcţie de următoarele calităţi:

a)Întinderea repertoriului- constituie acea calitate a memoriei care se exprimă prin cantitatea totală sau diversitatea(modală) a cunoştiinţelor şi experinţelor acumulate şi păstrate în stare funcţională satisfăcătoare. Cu cât are valori mai ridicate, cu atât se poate spune că memoria este mai eficientă. Ea permite- în aceste condiţii- abordarea şi rezolvarea mai rapidă şi cu rezultate mai bune a unui volum mai mare şi mai eterogen de sarcini, şi invers, cu cât ea are valori mai scăzute, cu atât memoria este mai ineficientă.