Procese Psihice Afective-Activitate

PROCESELE PSIHICE AFECTIVE

ACTIVITATE : Consultand Bibliografia propusa de noi sau de alte surse bibliografice, descoperiti noi experimente care nu sunt mentionate in acest curs si explicati relevanta lor pentru una din teoriile afectivitatii.

Starea fiziologică în care ne aflăm ne poate influența foarte mult sentimentele. Curiozitatea de a ști ce procese au loc atunci când simtim o emotie au dus de-a lungul timpului la multe experimente. Aceste experimente au investigat modul în care organismul nostru reacționează atunci când trăim diverse stări afective astfel au apărut mai multe teorii ale afectivității.

Teoria lui James-Lange susținea că emoțiile nu apar primele, ci apariția lor are loc numai după producerea comportamentului (modificărilor fiziologice care au loc în organism). Teoria lui Cannon privind declanșarea proceselor afective pornește de la ipoteza că emoțiile și reacțiile fiziologice nu apar pe rând unele după altele ci în același timp.

În anul 1920 Walter Cannon a examinat modificările care apar în organism atunci când suntem într-o stare de alerta intensă, determinată fie de furie fie de teama. Cannon a identificat o serie de modificări fiziologice în investigațiile în care subiecții erau puși să înghită un balon care apoi era umflat și le măsura contracțiile stomacului. Aceste modificări se manifestau simultan formând ceea ce el a numit reacție de urgență sau reacție de panică.

În anul 1946, Selye a analizat modul în care se modifică reacția de panică atunci când animalele sunt supuse unui stres continuu, față de cazul în care au de suportat unul sau două șocuri bruște.

S-a constatat că există o adaptare pe termen lung a organismului în condiții de stres cunoscută drept sindromul adaptarii generale. Un studiu efectuat de Solomon (1963) a arătat ca această adaptare pe termen lung la stres afectează serios sistemul imunitar, astfel încat pesoanele supuse unui stres îndelungat sunt mai sensibile la boală.

Efectele alertei au fost examinate în mai multe studii, iar unele au avut rezultate surprinzătoare. În anul 1971, un studiu efectuat de Levine, a arătat că alerta poate accelera dezvoltarea animalelor tinere. El a comparat doua grupuri de șobolani: un grup care s-a aflat, o dată pe zi, câte cinci minute, în prezența oamenilor, și un grup care a fost crescut normal, dar izolat.

Levine a observat ca șobolanii crescuți de mici printre oameni s-au dezvoltat mai repede, decât cei din grupul de control, deschizând ochii ceva mai devreme, părăsindu-și cuibul mai devreme etc. Se pare ca stimularea suplimentară pe care au primit-o puii a produs starea de alertă și aceasta a determinat o dezvoltare mai accelerată.

Un studiu efectuat de Brady în anul 1958, a arătat că o situație stresantă ar putea determina aparitia ulcerului la stomac. Acest studiu a fost efectuat asupra unor cupluri de maimuțe, cărora li s-au dat diferite roluri.

O maimuță participa activ la experiment, iar cealaltă se afla în imposibilitatea de a lua decizii, primind însă exact aceiași stimuli sau trăind aceleași experiențe ca și prima maimuță. Fiecare maimuță a fost imobilizată într-un scaun experimental, având cîte un mîner care putea fi apăsat.

Maimuța activă trebuia să apese mânerul cel puțin o data la fiecare 20 de secunde; astfel, i se aplica un șoc electric (șocul era aplicat și maimuței de control). Maimuța de control nu putea face nimic pentru a evita șocul care i se aplica, deci, numai când cealaltă maimuță nu era activă.

Majoritatea maimuțelor active din studiul lui Brady s-au îmbolnavit de ulcer la stomac, în timp ce maimuțele de control nu. S-a crezut că aceasta este o consecință directă a stresului suplimentar suportat de către mimuța activă, datorită importnței acțiunilor sale în evitarea șocurilor. Se poate face o paralelă cu persoanele care desfășoară activități stresante, deoarece ulcerele de stomac se dezvoltă frecvent la persoane supuse la stres pe termen lung. Acest lucru se explică prin modificările digestive determinate de ramura simpatică a sistemului nervos autonom.

Sistemul nervos autonom este acea parte a sistemului nervos cu fibre nervoase nemielinizate, ce se întind de la trunchiul cerebral și din partea superioară a măduvei spinării până la organele interne ale corpului. Sistemul nervos autonom se compune din două părți. O parte provoacă recția de urgență și declanșează eliberarea de adrenalină, în vederea menținerii reacției. O altă ramură acționează mai târziu, pentru corectarea echilibrului și pentru restabilirea unui regim normal de funcționare a organismului. Această a doua ramură este implicată în stări emoționale ușoare, cum ar fi depresia, tristețea sau satisfacția, stări în care nu suntem activi; în schimb prima ramura este implicată în stări emotive cum ar fi teama, supărarea sau agitația.

O analiză suplimentară, efectuată de Weiss în anul 1972, a arătat că șobolanii cărora li s-a furnizat un semnal care să-i prevină de aplicarea unui nou șoc, fără a-l putea evita, s-au îmbolnăvit de ulcer la stomac, spre deosebire de animalele de control, care au primit numai șocul și nu au primit semnalul.

O constatare interesantă care pare a fi în contradicție cu studiul lui Brady, a fost aceea că șobolanii care puteau să evite șocul- de exemplu să sară într-o cutie- nu s-au îmbolnăvit.

Se pare că dobândirea unui comportament de adaptare ca acesta ne poate permite evitarea îmbolnăvirilor în situații de stres. Majoritatea oamenilor care se află în situații stresante își dezvoltă o serie de comportamente de adaptare, pe care le pot utiliza pentru a rezolva probleme pe măsură ce ele apar, fără a deveni anxioși.

Adaptarea la stresul profesional a fost evidențiată într-un studiu efectuat de către Friedman și Rosenman în anul 1974. aceștia au investigat motivele pentru care unii oameni, cu activități foarte stresante, sunt mai predispuși la atacuri coronariene provocate de stres. Aceste atacuri sunt mult mai frecvente la persoanele cu funcții de conducere.

Friedman și Rosenman au constatat că reacțiile la situațiile care apar variază în două direcții principale și fiecare persoană tinde să adopte una dintre aceste două direcții. Friedman și Rosenman au numit aceste stiluri de abordare comportament de tip A și comportament de tip B.

Indivizi de tip A sunt foarte competitivi, tinzând întotdeauna la idealurile cele mai înalte și fiind foarte preocupați de slujbă, chiar și atunci când sunt acasă. Indivizi de tip B pot fi la fel de activi și pot lucra la fel de intens, dar atitudinea lor față de slujbă este mult mai relaxată și mult mai practică. Ei nu-și fac atât de multe griji pentru lucruri în privința cărora nu pot face nimic, nu-și duc acasă grijile de la slujbă la sfârșitul zilei.

Indivizii de tip A prezintă adesea sindromul adaptării generale al lui Selye, iar Friedman și Rosenman au arătat că probabilitatea atacurilor coronariene la aceste persoane este mult mai ridicată decât la indivizii de tip B.

Procesul de biofeedback este o cale prin care oamenii pot fi ajutați să depășească bolile determinate de stres. În acest procedeu, este utilizat un mecanism care îi permite persoanei să obțină informații despre anumite procese din organismul său și, astfel, să-și dea seama când este încordat.