Psihologie și Comunicare

Comunicarea, înţeleasã în sensul sãu larg, ca act tranzacţional, inevitabil în situaţii de interacţiune, devine esenţialã, fundamentalã atât pentru viaţa personalã cât şi pentru cea socialã a individului. În limba latinã, verbul „comunico-are” provine din adjectivul „munis-e” a cãrui semnificaţie era „care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil”. Cuvântul a dat naştere, prin derivare, unei familii lexicale bogate din care menţionãm pe „immunis-e” = scutit de sarcini, exceptat de la o îndatorire (de ex. : „imun” înseamnã exceptat de la contractarea unei boli, care nu face boala). Comunicarea ca act, sistem, cod sau mijloc stã la baza organizãrii şi dezvoltãrii sociale, influenţând raporturile pe orizontalã şi verticalã între oameni - intervenind chiar în aspiraţiile lor intime, dar şi în cunoaşterea realitãţii. Conceptele legate între ele în vederea desluşirii funcţiilor şi interpretãrilor comunicãrii sunt: limbã, limbaj, mesaj, activitatea creierului etc.

În analiza unitãţii dintre limbã şi gândire trebuie evidenţiate douã aspecte. Pe de-o parte, limba are ca funcţie principalã exprimarea gândirii, iar pe de alta, gândirea nu se poate realiza decât în forme lingvistice. Se impune abordarea conceptului „comunicare” dintr-o largã perspectivã psihologicã, cu puternice nuanţe sociale. Posibilitatea transpunerii totale a gândirii şi trãirilor noastre în limbaj se vede pusã sub semnul îndoielii, de contradicţia dintre varietatea infinitã a acestora şi numãrul limitat de elemente ale codului, cu ajutorul cãruia mesajele sunt transmise interlocutorului (câteva zeci de foneme, câteva zeci de mii de cuvinte, dintre care doar circa 2000 sunt folosite curent).

Actul comunicãrii se realizeazã prin intermediul imaginilor, noţiunilor, ideilor, având un conţinut informaţional faciliteazã manifestarea conduitelor umane afective, producând consonanţã sau disonanţã psihicã, efecte de acceptare sau refuz, concordanţã sau neconcordanţã a trãirilor noastre. Cu ajutorul comunicãrii se pot transmite trebuinţe, aspiraţii, imbolduri spre acţiune, fapt care ne aratã existenţa unui conţinut motivaţional. Diversele clasificãri ale mijloacelor de comunicare se referã la:

a) mijloace lingvistice;

b) mijloace paralingvistice;

c) mijloace non-verbal-vocale;

d) mijloace non-vocale;

e) mijloace extralingvistice;

f) mijloace vocale

Combinarea conţinuturilor şi mijloacelor comunicãrii, de la manifestãrile vocale, tonul vocii, gesturi şi pânã la informaţiile privind trãsãturile bio-psiho-sociale ale celui care emite, conduce la perceperea unui anumit specific al ei. Rolurile comunicãrii apar cel mai bine în evidenţã când le raportãm la scopurile pe care aceasta le îndeplineşte. De Vito (1988) stabileşte ca scopuri esenţiale ale comunicãrii:

• descoperirea personalã - care constã în raportarea la alţii şi obţinerea de elemente pentru propria noastrã evaluare;

• descoperirea lumii externe - expliciteazã concret relaţiile exterioare ale obiectelor şi evenimentelor înţelese cu ajutorul comunicãrii;

• stabilirea relaţiilor cu sens - ne aratã cã prin comunicare cãpãtãm abilitatea de a stabili şi menţine relaţii cu alţii, deoarece în mod obişnuit ne place sã ne simţim iubiţi şi apreciaţi de alţii;

• schimbarea atitudinii şi comportamentelor - presupune ideea de comunicare, mai ales cea realizatã prin intermediul mass-media, cãreia îi este proprie schimbarea atitudinii şi comportamentelor noastre şi ale altora;

• joc şi distracţii - comunicarea înţeleasã ca mijloc de destin-dere, de a face glume etc.

Comunicarea poate genera cercetãri, idei, contradicţii, dar şi sinteze. În mod obişnuit, clasificarea comunicãrii se referã la: comunicarea non-verbalã şi comunicarea verbalã. Comunicarea non-verbalã dupã cum reiese chiar din denumirea ei, se realizeazã prin intermediul unor mijloace - altele decât vorbirea. Mai amplu şi mai bine investigate sunt: corpul uman, spaţiul sau teritoriul, imaginea. Acest fel de comunicare interumanã la care vom reveni în partea a doua a lucrãrii recurge la o serie de modalitãţi: aparenţa fizicã, gesturile, mimica, expresia feţei.