Sinuciderea

Spre deosebire de animalele necuvântătoare, care se călăuzesc după nevoile şi instinctele lor, omul este înzestrat cu minte, sentimente şi voinţă liberă prin care poate să-şi depăşească necesitatea biologică şi să lucreze ca persoană stăpână asupra sa însăşi şi asupra vieţii sale. Astfel, el este în măsură să cunoască şi să se integreze în rostul şi sensul suprem al vieţii sau să refuze această cunoaştere şi să-şi trăiască viaţa după cum doreşte. Faptul că omul îşi poate determina viaţa în mod liber sau chiar să şi-o sfârşească în mod voit, îi conferă o imensă responsabilitate în raport cu existenţa însăşi.

În decursul istoriei omenirii au existat permanent persoane care au ales să-şi sfârşească viaţa în virtutea acestei libertăţi din diverse cauze sau motive mai mult sau mai puţin determinante. Astfel, de la concepte filosofice suicidale elaborate cu mare migală (gen exemplul lui Socrate sau cazul Kirilov, din romanul dostoievskian Demonii), trecând prin dezamăgiri de tot felul datorită dificultăţilor vieţii şi până la sinucideri patologice datorate unor boli psihice, societatea umană a fost confruntată constant cu asemenea situaţii în care omul alege moartea în locul vieţii.

Viaţa este darul cel mai de preţ pe care Stăpânul universului l-a făcut omului din cea mai profundă iubire, pentru ca acesta să se poată bucura plenar şi să atingă fericirea supremă a veşniciei. A respinge un dar, care ni s-a făcut cu dragoste spre binele nostru, este cea mai mare umilinţă la care îl supunem pe dăruitor şi semnul supremei răutăţi. A prefera moartea şi consecinţele sale în locul vieţii şi a bucuriilor sale, chiar dacă acestea vin uneori cu greu, este nu numai o imensă nesăbuinţă din partea unui om cu judecată, dar şi trăsătura profundă a nefericirii şi a eşecului.

Mintea şi inima omenească sunt universuri tainice în care se ascund posibilităţi şi puteri nebănuite. Uneori, datorită poverilor vieţii, în ele se declanşează mişcări uriaşe ale forţelor iraţionale, care-l fac pe om capabil de orice faptă necugetată a cărei urmări nu mai pot fi reparate.

Viaţa este o "junglă", care implică o luptă continuă cu greutăţile de tot felul, iar datoria omului este de a lupta. "Cei care spun că sinuciderea este o dovadă de curaj, cred că sunt oameni nebuni…Curaj însemnă să te lupţi din toate puterile cu realitatea deosebit de împovărătoare din jur. De altfel, numai astfel se formează personalitatea omului. Restul este vorbă în vânt. Atunci când nu este rezultatul unei boli psihice, sinuciderea este cea mai mare dovadă de laşitate… Tinerii sunt construiţi pentru eroism, nu pentru autodistrugere şi sinucidere. Tânărul normal luptă până la capăt şi, fără îndoială, el va triumfa. Marile greutăţi şi furtuni arată cine sunt marii oameni. (T. Kilifis, Tinereţe curată, tinereţe frumoasă, p. 112-113).

Sub aspect etic, de-a lungul istoriei, suicidul a fost interpretat, fie ca lasitate în fata vietii, fie drept curaj în a depasi dezonoarea si umilinta.

Totusi, în ciuda interpretarilor multiple, sa nu uitam de instictul de conservare, instinct înscris în fiinta omului. La acesta se refera Esop în fabula "Batrânul si moartea", în care apare imaginea batrânului, care, sleit de puteri, ducea o povara de lemne. La un moment dat, apasat de greutatea lemnelor, arunca povara si cheama moartea. Când aceasta aparu si întreba de ce a fost chemata, batrânul raspunse: "ca sa-mi duci tu povara". Fabula marturiseste o evidenta: viata ne este data spre a fi traita.

Suicidul a existat din timpuri imemoriale, de când omul nu si-a mai putut suporta viata, din diferite pricini mai mult sau mai putin întemeiate. Popoarele antice civilizate, precum grecii si romanii, au avut atitudini contradictorii fata de suicid. Era o vreme când l-au condamnat, neadmitînd nici înmormântarea legala a sinucigasului. A urmat apoi o alta mentalitate, potrivit careia suicidul era socotit act de eroism si demnitate.