Tipuri de comunicare din punct de vedere al mijloacelor - comunicarea verbală orală

1. INTRODUCERE

Interactiunea socială reprezintă procesul prin care actionăm si reactionăm la cei din jurul nostru. Cea mai uzuală formă interumană de interactiune socială este comunicarea. Comunicarea se defineste ca procesul prin care se transmit informatii de la un emitător la un receptor, prin utilizarea unui sistem de semne si simboluri (Lemeni & Miclea, 2004, p. 71).

Abilitătile de comunicare sunt importante pentru a initia si a mentine relatiile cu ceilalti si ea poate fi directă sau mediată, dar indiferent de modalitatea în care se realizează, procesul comunicării presupune două etape: receptarea mesajului celuilalt si transmiterea propriului mesaj.

A comunica eficient înseamnă a transmite un mesaj clar si concis astfel încât să fie evitate confuziile. Pentru realizarea acestui scop sunt importante atât modalitătile de comunicare, precum si atitudinea celor implicati în comunicare.

În orice act de comunicare există un emitător, un receptor, un mesaj, un canal de comunicare si un efect asociat comunicării (feedback-ul) (Abric, 2002, p. 14-15). În timp ce comunicarea verbală uzează de facilitătile limbajului, ca formă de relationare specific umană, comunicarea nonverbală se foloseste de miscări faciale, posturale, corporale mai mult sau mai putin constiente, comune relationării în lumea umană si animală (Chelcea & Ivan, 2005, p. 30).

2. TIPURI DE COMUNICARE

Comunicarea este un element al vietii sociale. Ea nu este însă un dat, ci un produs al vietii sociale. Ne confruntăm cu un fenomen foarte complex în tipologia comunicării umane dacă avem în vedere varietatea codurilor, canalelor, situatiilor si modalitătilor în care se produce. Astfel avem diverse tipologii, diferentiate în functie de criteriul asumat.

În functie de numărul participantilor si tipul de relatie dintre acestia, sunt delimitate următoarele tipuri de comunicare (Sălăvăstru, 2004, p. 182):

a. comunicarea intrapersonală

b. comunicarea interpersonală

c. comunicarea de grup

d. comunicarea publică

e. comunicarea de masă.

După contextul spatio-temporal al mesajelor avem comunicare directă (fată în fată) si comunicare indirectă (mediată). În functie de intentionalitatea comunicării avem: intentionată si neintentionată. Referindu-ne la obiectivele comunicării avem: comunicare incidentală (fără scop bine stabilit) si comunicare concumatorie (consecintă a stărilor emotionale), iar dacă vorbim de comunicarea în organizatie si ne referim la pozitia ierarhică a acesteia, avem: comunicare ascendentă (cu superiorii), comunicare descendentă (cu subalternii) si comunicare pe orizontală (când emitătorul si receptorul au pozitii egale).

O tipologie care circulă si este acceptată explicit de majoritatea celor care studiază comunicarea, are drept criteriu instrumentul cu ajutorul căruia se codifică informatia si natura canalului de transmisie a mesajului rezultat. Astfel, vom putea distinge următoarele tipuri de comunicare (Sălăvăstru, 2004, p. 184):

a. comunicarea verbală

b. comunicarea paraverbală

c. comunicarea nonverbală.

3. CARACTERIZAREA COMUNICĂRII VERBALE ORALE

Un mesaj transmis prin cuvinte reprezintă o comunicare verbală. Cuvintele pot fi rostite sau scrise si, astfel, avem comunicare verbală orală (convorbiri telefonice, prezentările formale sau discutiile informale, întâlniri, reclame radio, etc) si comunicare verbală scrisă (emailul si comunicarea prin internet, comunicatele de presă, reclama tipărită, rapoartele si notele interne, etc). Ambele tipuri de comunicare prezintă avantaje si dezavantaje, ca de exemplu cea orală este mai rapidă decât cea scrisă si permite obtinerea unui feedback imediat, în timp ce comunicarea scrisă cere mai mult timp pentru realizare, nu primeste un feedback imediat, dar poate fi mai atent analizată si mesajul rezistă în timp.