Aspecte pnevmatologice în opera Sfanțului Vasile cel Mare

ASPECTE PNEVMATOLOGICE IN OPERA SFANTULUI VASILE CEL MARE

Mărturisirea credinţei în Dumnezeu Tri-Unul, adică unul în Fiinţă şi întreit în Persoane, reprezintă un fapt firesc pentru creştinul autentic, întemeindu-se pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Încă din primele vreacuri creştine, Biserica s-a confruntat cu atacurile ereticilor, care negau deofiinţimea celor trei Ipostasuri divine: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Urmarea logica a acestei atitudini a fost învăţătura că Fiul şi Sfântul Duh sunt creaturi ale Tatălui, deosebite ca natură de El.

În acest context, apariţia ereziei lui Arie a determinat convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din 325. Acesta învăţa că există un singur Dumnezeu fără început şi mai presus de lume, iar tot ce există în afară de El este creatură. Între toate creaturile Fiul deţine un loc deosebit, El fiind creatura prin intermediul căreia Tatăl creează tot ceea ce există. La Sinodul de la Niceea, nu s-a discutat în mod expres problema Sfântului Duh, deşi în mod indirect erezia lui Arie ataca şi dumnezeirea Sfântului Duh. Această problemă o vor pune ulterior arienii moderaţi, numiţi şi „omiousieni”, adepţii lui Eustaţiu de Sebasta. Spre deosebire de Arie, ei afirmau că Fiul este o fiinţă superioară, asemănătoare cu ce a a Tatălui, iar despre Sfântul Duh, că este o creatură, un duh slujitor asemenea îngerilor.

Promotorul ereziei pnevmatomahe a fost Eustaţiu de Sebasta. Între el si Sfântul Vasile cel Mare au fost iniţial relaţii de prietenie, remarcându-se prin organizarea vieţii monahale din Asia Mică. Pentru a apăra dumnezeirea Sfântului Duh, Sfântul Vasile a redactat o epistolă, semnată şi de Eustaţiu de Sebasta. Dar mai apoi, acesta din urmă a început să răspândească o erezie cu privire la Sfântul Duh, numindu-L creatură asemenea îngerilor. Acest moment a dus la ruperea comuniunii dintre Sfântul Vasile şi Eustaţiu de Sebasta. Cu timpul, acesta s-a scufundat şi mai mult în greşeală, eşuând în cele din urmă ca eretic. Datorită atitudinii rezervate a Sfântului Vasile faţă de erezia lui Eustaţiu, ortodocşii au început să îl acuze că se îndoieşte în legătură cu persoana Sfântului Duh, deşi învăţătura lui despre Tatăl şi Fiul este corectă. Dată fiind această situaţie, Sfântul Vasile a considerat că este potrivit să răspundă acuzaţiilor ce i se aduceau, cu ocazia serbării Sfântului Evpsihi la 7 septembrie 374. Cu acest prilej, era prezent şi Amfilohie, episcopul de Iconiu, ca invitat al Sfântului Vasile. S-a adus mai întâi slavă Sfintei Treimi, printr-o doxologie de formă tradiţională: „Slavă Tatălui prin Fiul în Sfântul Duh”, iar după citirea Psalmilor a urmat o nouă formulă de mărire a Sfintei Treimi, cântată de episcop cu tot poporul: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”.

Având în vedere ultima formulă de mărire a Sfintei Treimi, Sfăntul Vasile a fost acuzat că a introdus inovaţii în învăţătura şi cultul Bisericii, întrucât pune pe aceeaşi treaptă pe Duhul cu Fiul şi cu Tatăl. La cererea lui Anfilohie, martor la aceste acuzaţii, Sfântul Vasile alcătuieşte cunoscutul tratat „Despre Sfântul Duh”, în care se ocupă în mod special de Persoana Sfântului Duh.

Lucrarea a fost începută după sărbătoarea Sfântului Evpsihi, din anul 374 şi terminată in anul următor. Într-o scrisoare adresată episcopului Amfilohie, la sfârşitul anului 375, îl anunţă pe acesta că lucrarea pe care i-a sugerat-o e deja gata.

În ceea ce priveşte structura, ea cuprinde 30 de capitole. Cu excepţia primului capitol în care expune condiţiile redactării lucrării şi a capitolului XXX în care descrie încercările prin care trece Biserica, asemanându-le cu o luptă navală, putem vorbi de o împărţire sau structurare în 3 parţi. În prima parte (capitolele 2 – 5) prezintă şi combate sofismul ereticului Aetius, potrivit căruia „lucrurile deosebite după fire sunt numite diferit şi invers: cele numite diferit sunt deosebite după fire”. Pornind de la afirmaţia Sfântului Apostol Pavel că „toate vin de la Tatăl, prin Fiul, în Sfântul Duh”(I Cor. 8, 6) este de părere că folosirea de expresii diferite implică în acelaşi timp deosebirea de natură între Persoanele Sfintei Treimi. Sfântul Vasile demonstrează mai întâi că acest mod de gândire este preluat din cugetarea laică (cap. 3), că este străin Sfintei Scripturi (cap. 4) şi că Sfânta Scriptură foloseşte fără deosebire prepoziţiile „εκ”(din), „δια” (prin) şi „εν”(în) pentru toate Ipostasurile divine.