Biserica lăcaș al mântuirii

Prin aceste cuvinte pe care le auzim într-o cântare bisericească, exprimăm credinţa că sfânta biserică este casa lui Dumnezeu, lăcaş de închinare şi loc de dobândire a mântuirii. Sub bolta ei, credincioşii creştini se află la ospăţul Împărăţiei, la care Dumnezeu ne cheamă pe toţi. Când spunem că biserica este „cerul pe pământ”, susţinem cu tărie credinţa căea este spaţiul lucrării sfinţitoare a Mântuitorului Hristos, , mijlocul descoperirii măreţiei Sale divine pe pământ. La întâlnirea dintre lumea văzută şi lumea cea nevăzută, lăcaşul de cult este o mărturie sensibilă a prezenţei divine în viaţa oamenilor. Prin intermediul artei sacre, în biserică se face cunoscută hotărârea divină de a coborî cerurile şi de a veni în lume Fiul lui Dumnezeu, Cel care avea să-i mântuiască pe oameni. Transcendentul coboară pe trepte de lumină şi tot pe trepte spirituale sufletele oamenilor urcă spre cerurile slavei, într-o mişcare teandrică neasemuită.

Lăcaşul de închinare, cu tot ceea ce conţine el, constituie temelia întregului cult creştin. Orice slujbă bisericească începe în sfântul altar - locul cel mai sfânt din biserică. Un creştinism fără altar, este lipsit de har. Pentru mulţi dintre creştinii zilelor noastre, lăcaşul de închinare nu mai reprezintă un loc sfânt, pentru că nu mai înţeleg semnificaţia sacră a casei lui Dumnezeu. Credinţa rămâne ceva mai degrabă teoretic, o simplă ideologie, doar o morală şi mai puţin legătura spirituală reală, directă, profundă cu persoana lui Dumnezeu. De aceea, nici necesitatea de a merge în biserică, de a participa la sfintele slujbe, de a căuta şi dori primirea harului divin, nu mai este înţeleasă şi acceptată de către mulţi creştini de azi. Ori, aceasta este marea greşeală a credincioşilor contemporani, căci uită că „Biserica Dumnezeului celui viu (este) stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3,15), după cum Sfântul Ciprian al Cartaginei (m.258) întărea cele spuse de marele Apostol Pavel, atunci când spunea: „Extra Ecclesiam nulla Salus” (în afara Bisericii

nu este mântuire), pentru că mântuirea este Biserica! Şi tot el spunea atât de bine că „Nu poți avea pe Dumnezeu ca Tată dacă nu ai Biserica ca mama ta”1

Creştinism în afara Bisericii? - o problemă a vremurilor contemporane, asupra căreia trebuie mult meditat. În cadrul orelor de religie în şcoli, copiilor trebuie să li se insufle adevărul că Biserica este cu adevărat un lăcaş al sfinţirii şi al mântuirii credincioşilor iar comuniunea eclesială a tuturor celor botezaţi în numele Sfintei Treimi nu se poate împlini deplin decât în spaţiul sacru al casei lui Dumnezeu.

Creştinismul - religia lui Hristos - este ceea ce transfigurează într-un mod profund realitatea cotidiană, lumea în care trăim. Viaţa obişnuită a oamenilor, valorile spirituale, criteriile morale, opţiunile estetice şi axiologice, creaţiile de orice fel - toate sunt impregnate, mai mul sau mai puţin evident (pentru unii) de mesajul de iubire al Mântuitorului Hristos. O învăţătură divină care a clădit vreme de 2000 de ani o adevărată arhitectură spirituală a lumii. Iar ceea ce s-a plămădit la început în spaţiul greco-roman al Europei, avea să se răspândească, încet, încet şi în celelalte margini ale lumii, chiar dacă elanul misionar din timpurile apostolice s-a diminuat mult. Pe unde au ajuns europenii, au dus cu ei şi această „amprentă” creştină a existenţei, care avea să schimbe într-o oarecare măsură modul de viaţă şi de gândire al celor la care nu ajnsese ăână atunci cuvântul lui Dumnezeu. Pentru cei ce ţineau de alte culturi şi civilizaţii, descoperirea unor lucruri uimitoare precum vechile catedrale europene, minunatele mânăstiri, operele marilor scriitori şi compozitori europeni, arta creştină în toată splendoarea ei şi chiar mentalitatea europeană creştină - toate acesteaau devenit „repere spirituale” pentru întreaga lume, chiar şi acolo unde creştinismul nu este religia oamenilor locului. Toate aceste referinţe spirituale creştine, duse de europeni peste tot în lume, sunt modele spirituale pentru oamenii de pretutindeni. N-ar trebui să uităm testamentul lăsat de Mântuitorul Hristos de a „învăţa toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28,19). Chiar dacă această convertire a neamurilor este departe de împlinire, creştinii sunt datori să răspândească cuvântul Evangheliei. Iar aceea fără de care această misiune nu se poate împlini este BISERICA.

1Sfântul Ciprian al Cartaginei, „Despre unitatea Bisericii Universale”, trad. Pr. Asist. Dr. Alexandru Stan, în Studii teologice, anul XXXIV, nr. 5-6/1982, p. 327.

La toate popoarele creştine, se foloseşte acelaşi cuvânt pentru a desemna lăcaşul de închinare creştin şi comuniunea celor ce cred în Hristos, exprimând prin aceasta legătura indisolubilă dintre ele. La români, cuvântul biserică - forma autohtonă a lui basilica, ne duce cu gândul la Domnul Hristos - Împăratul cerurilor. Şi atunci, basilica >biserica devine casa Împăratului, iar din punctul de vedere al comuniunii credincioşilor, biserica este Împărăţia lui Hristos şi implicit a Sfintei Treimi - Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Chiar şi cuvântul grecesc ecclesia, din care s-au inspirat mai multe popoare occidentale, ne arată tot legătura cu Mântuitorul Hristos, căci verbul ekkaleo înseamnă a chema pe cineva dintre alţii. Cei chemaţi de Hristos devin o comunitate a lui sau în El. Deci ecclesia este totalitatea celor chemaţi de Hristos, ca să vieţuiască în El. Sfântul Apostol Pavel, mărturisea că a fost chemat la apostolie de către Domnul Iisus Hristos, primind har ca să aducă la ascultarea credinţei toate neamurile. În Epistola sa către Romani, le spune adresanţilor: „între care sunteţi şi voi chemaţi ai lui Iisus Hristos iubiţi ai lui Dumnezeu, chemaţi sfinţi”(Rom.1, 6-7). Chemarea s-a făcut prin puterea harului divin, printr-o atracţie mai presus de fire exercitată asupra oamenilor. Ea se produce prin puterea Jertfei lui Hristos şi cei chemaţi, primesc prin chemare „făgăduinţa moştenirii veşnice” (Evr. 9,15). Împlinirea acestei făgăduinţe este chiar ţinta noastră finală şi o răsplăată a străduinţelor pe care trebuie să le depunem, odată cu această chemare divină. Căci această chemare la viaţa veşnică a fost şi o scoatere a neamului omenesc din întuneric la lumina cea minunată a lui Hristos, prin care am devenit o „seminţie aleasă, o preoţie împărătească, neam sfânt agonisit lui Dumnezeu, ca să vestim în lume bunătăţile Celui care ne-a chemat” (I Petru, 2,9).

Întocmai ca Sfântul Apostol Pavel, la fel şi creştinii de azi, când rostesc în diferite limbi ale pământului cuvântul biserică, subînţeleg prezenţa şi lucrarea Domnului Hristos în ea, fie că vorbesc de lăcaşul bisericesc în care se adună comunitatea locală a celor de aceeaşi credinţă, fie de larga şi continua comuniune bisericească. Creştinii care trăiesc credinţa în realitatea ei spirituală concretă, când zic, în oricare loc de pe pământ sau în oricare limbă, cuvântul biserică,

se gândesc în primul rând la lăcaşul bisericesc, pentru că în el primesc nemijlocit pe Hristos! Cei cunoscători înţeleg, desigur şi comuniunea de credinţă a credincioşilor. Dacă Hristos nu S-ar aduce jertfă în lăcaşurile bisericeşti, dacă nu S-ar împărtăşi pe Sine oamenilor în ele, prin Trupul şi Sângele Său, jertfite prin harul Sfintelor Taine, El n-ar fi prezent şi lucrător în larga comuniune bisericească. De aceea, credincioşii au dreptate să înţeleagă în primul rând prin biserică lăcaşul sfânt, în care se întâlnesc cu Hristos şi-L primesc pe El în fiinţa lor. Nici comunitatea nu poate fi desprinsă de lăcaş, nici lăcaşul de comunitate şi nici amândouă de larga comuniune bisericească a tuturor celor botazaţi. În toate sensurile ei, Biserica are drept viaţă a ei pe Hristos2.