Biserica și intelectualitatea în perioada interbelică

Introducere

În organizarea societății românești, Bisericii Ortodoxe i-au revenit, timp de secole, misiuni fundamentale, în care puterea laică s-a implicat și pe care le-a preluat abia în epoca modernă. Școala, cultura, sănătatea (prin spitale), protecția socială (prin azile și activități filantropice), morala publică, principiile de drept civil sau penal (administrate după pravile religioase) au fost mult timp pe seama Bisericii. Înainte de toate, Biserica a avut un însemnat rol religios-moral. Prin învățătura și prin reprezentanții ei, ea a edificat sufletește pe străbunii noștri, i-a făcut să fie buni creștini, cu frică de Dumnezeu și cu dragoste față de aproapele.

Veacuri de-a rândul, Biserica Ortodoxă Română a desfășurat o importantă activitate culturală, concretizată prin copierea de manuscrise, în tipărirea de cărți de slujbă, de învățătură creștină, iar mai târziu chiar de cărți cu profilul ,,laic”, de către mari tipografi, ca Macarie, Coresi sau Antim Ivireanul, în crearea primelor biblioteci ,,publice” de la noi, la Hurezi sau Văcărești și în late părți, în susținerea unor mănăstiri sau biserici de mir, iar în Transilvania, în condiții de viață cu totul nefavorabile românilor, Biserica a fost pusă în situația de a îndruma. În secolul al XIX-lea până în 1918, aproape întregul învățământ primar și gimnazial în limba română .

Tot din Biserică și de la oamenii Bisericii au pornit și cele mai vechi însemanări istorice cu privire la trecutul neamului nostru. Fie simpli călugări, fie egumeni de mănăstiri, care se îndeletniceau cu mânuirea condeiului la adăpostul zidurilor mănăstirilor, au consemnat, în limba cărturărească a timpului, faptele și isprăvile domnilor noștri din trecut. Biserica a avut și o contrubuție substanțială la realizarea Unirii Principatelor, în 1859, prin deputații ei în Divanurile ad hoc și în cele două adunări elective care au dus la alegerea unui singur domnitor, a sprijinit Războiul de independență din 1877 și acțiunea memorandistă din 1892.

În perioada primului război mondial, sute de preoți au fost aruncați în închisori din Transilvania și Ungaria, iar în vechea Românie, mulți au fost mobilizați ca preoți militari, unii luptând cu arma în mână, jerfindu-și chiar viața pe câmpurile de luptă, alături de fiii lor sufletești care luptau în numele unui ideal național.

I. Biserica Ortodoxă Română în perioada interbelică

Prin dreptatea istoriei și prin sacrificiile ostașilor români pe câmpurile de luptă pentru eliberarea provinciilor românești asuprite și pentru întregirea țării s-a realizat unitatea națională a tuturor românilor. Neamul românesc, care până atunci trăise sub mai multe stăpâniri străine, s-a putut închega într-un stat național unitar. La 1 decembrie 1918, peste o sută de mii de români participanți la Marea Adunara Națională de la Alba Iulia au proclamat solemn unirea Transilvaniei cu România, înscriind un moment de seamă în istoria poporului nostru, care s-a adăugat la patria-mamă, la 27 martie 1918, a Basarabiei și, la 28 noiembrie, același an, a Bucovinei, și ele aflate până atunci sub stăpâniri străine, încununând astfel lungul șir de lupte și sacrificii umane și materiale a poporului român pentru înfăptuirea idealului unității naționale.

După realizarea unității politice, s-a impus necesitatea unificării în difetite domenii ale societății, unificarea diferitelor regimuri sub care românii trăiseră până atunci. Între problemele acestea, mai delicată era problema confesională, care stătea în strânsă legătură cu problema minorităților entice, specific provinciilor românești unite cu Țara în 1918, cu deosebire Ardealul. Biserica Ortodoxă era Biserică de Stat în înțelesul cel mai deplin al cuvântului. Celelalte culte – înglobând un număr foarte mic de credincioși și mare parte din ei nefiind nici cetățeni români – erau culte străine și nu s-a simțit trebuința să se stabilească prin lege special un regim al cultelor.

În România interbelică, pe lângă Biserica Ortodoxă erau următoarele culte: cultul greco-catolic (unit), catolic (de rit latin și armean), reformat, evanghelic-luteran, unitarian, armean-gregorian, mosaic și cultul mahomedan. Existau, așadar, 9 culte și diferite secte care cereau cu insistență recunoașterea din partea Statului. În ceea ce privește raporturile dintre culte, s-a adoptat principiul parității, în sensul egalității de drepturi și de tratament garantate de drepturi și de tratament garantate tuturor cultelor. Prin adoptarea parității dintre culte, Biserica Ortodoxă și-a pierdut de Biserică de stat, conferindu-i-se caracterul de Biserică dominantă .

Relativ la regimul cultelor, în art. 22 al Constituției din 1923 s-au înscris mai multe principii. Art. 22, spunea următoarele: ,,Biserica Ortodoxă Română, fiind religia marii majorități a românilor, este Biserica dominantă în Statul român; iar cea Greco-catolică are întâietate față de celelalte culte” .