Budismul în Occident

Introducere

Budismul, “un giuvaer din tezaurul spiritualităţii indiene” a apărut aproximativ acum două mii cinci sute de ani, în câmpia centrală a fluviului Gange, exact la sud de munţii Himalaya .

Cu trecerea timpului budismul din India trece de la perioada de glorie la cea de decădere. Astfel, între anii 399-413, pelerinul chinez Fahsien, care a vizitat India, ne prezintă un budism extrem de înfloritor, prezent peste tot. Peste două secole, lucrurile se schimbă major, căci Hsüantsang, care a vizitat India între anii 629-645, descrie faptul că o mare parte a mănăstirilor budiste se aflau acum în ruină. Venirea cuceritorilor arabi a însemnat, mai apoi, decăderea definitivă a budismului slăbit deja cu ceva timp mai înainte. Musulmanii au prădat marile mănăstiri care mai rămăseseră, au incendiat bibliotecile şi i-au ucis pe călugării budişti care n-au reuşit să se refugieze în Nepal sau Tibet, ajungând ca după anul 1200, să mai găsim în India doar câteva vestigii izolate. De altfel, în India, budismul nu şi-a mai recăpătat niciodată gloria de odinioară, astăzi numărând doar câteva milioane de adepţi dintre cei peste un miliard de locuitori ai subcontinentului asiatic . Totuşi, au existat şi alţi factori mai importanţi care au dus la decăderea budismului în India, unul dintre ei fiind acela că tradiţia hindu, care a continuat să existe datorită mai marii sale flexibilităţi şi mai marelui impact asupra vieţii obişnuite a oamenilor, a dobândit o nouă vitalitate, absorbind în propriul său şuvoi o mare parte a budismului .

Declinul şi căderea budismului în India nu au constituit nicidecum sfârşitul budismului, căci învăţăturile şi practicile budiste fuseseră deja transmise mult dincolo de graniţele peninsulei, până în locuri unde, venind în contact cu noi influenţe şi împrejurări, având să cunoască în timp faze de dezvoltare regeneratoare. De altfel, putem urmări trei direcţii fundamentale de răspândire ale budismului :

1) O răspândire spre sud, care a purtat budismul către multe zone din sud-estul Asiei, aflate între graniţele unor state contemporane precum: Sri Lanka, Birmania, Thailanda, Laos, Cambodgia.

2) O răspândire spre nord, care a dus budismul spre nordul şi estul Asiei, în Tibet, China, Mongolia, Coreea, Japonia, Vietnam şi aşa mai departe.

3) O răspândire modernă, spre Occident, care l-a adus în ultima sută de ani în Europa (Marea Britanie, Franţa, Belgia, Germania, Rusia etc) şi în America de Nord.

În cele ce urmează ne vom ocupa de răspândirea budismului în Occident.

Mai trebuie să mai facem o menţiune cu privire la budismul în lumea occidentală, şi anume că budismul în Occident se caracterizează prin aspectul său multiform. În timp ce într-o ţară din Asia adesea există o singură tradiţie budistă sau diferite şcoli în cadrul unui singur curent, în Occident se întâlnesc într-o singură ţară multe şcoli şi tradiţii diverse provenite din Asia .

Răspândirea budismului în Occident

Budismul s-a strecurat în Occident, în ţările creştine, mai întâi sub forma unei legende sacre. Este vorba de legenda despre Varlaam şi Ioasaf, care în fapt nu este nimic altceva decât legenda lui Buddha, transferată într-o formă încreştinată spre Occident prin Persia, Siria şi Bizanţ; de fapt, Ioasaf (pronunţia siriană a lui bodhisattva) nu este altcineva decât un Buddha devenit sfânt creştin, pomenit anual atât în menologionul Bisericii Ortodoxe cât şi în Martyrologium Romanum .

Primul reprezentant de marcă al budismului în Apus a fost filosoful Schopenhauer, care s-a identificat cu budismul până acolo, încât totdeauna scria având în faţă o statuie tibetană a lui Buddha. Sub influenţa acestuia, R Wagner s-a simţit şi el atras de idealurile şi filosofia budistă. Aşa se face că regăsim multe motive cu un caracter budist în Tristan şi Izolda, ca şi în Parsifal .

Cel mai mare interes pentru budism a fost manifestat de diverse persoane culte din Franţa, Anglia şi Germania. În 1881, Thomas W. şi Rhys Davids au fondat la Londra „Pāli Text Society”, o societate care s-a dedicat studierii şi publicării textelor în limba pāli. În acelaşi an a fost publicat studiul lui Hermann Oldenberg Buddha. Sein Leben, seine Lehre und seine Gemeinde. Ulterior, în mediile de limbă germană, această lucrare, alături de traducerile indianistului vienez Karl Eugen Neumann (1865-1915), care au apărut imediat după aceea, a contribuit la difuzarea cunoaşterii budismului. Societatea teosofică, întemeiată la New York în 1875, a sporit şi mai mult interesul pentru spiritualitatea indiană. Încă înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea, în Europa au apărut mai multe sucursale ale acestei societăţi .