Căile de Transmitere a Revelației Divine

Sfânta Scriptură

Revelaţia este descoperirea unui lucru ascuns de către Dumnezeu.

Revelaţia dumnezeiască este descoperirea lui Dumnezeu, a fiinţei şi a planurilor Lui.

Sfânta Scriptură este una din formele în care se păstrează Revelaţia în toată eficienţa ei. Ea este expresia scrisă a revelaţiei lui Dumnezeu care s-a împlinit în Iisus Hristos, şi prezintă pe Hristos în forma dinamică şi descrie modalitatea în care Dumnezeu a pregătit mântuirea noastră în El. În cuvântul Sfintei Scripturi simţim că Hristos continuă să lucreze în noi prin Duhul Sfânt, aşa cum aflăm din cuvintele Sale: "iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Mt. 28,20). Revelaţia este posibilă atât din punctul de vedere a Celui ce se descoperă, cât şi din punctul de vedere al celui ce o primeşte (Unul se descoperă din iubire faţă de oameni, iar altul este creat ca să primească această Revelaţie).

Ea se poate da pe 3 căi : - naturală;

- pe calea credinţei;

- prin descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Se poate vedea o dezvoltare în revelaţia dumnezeiască, care se încheie cu persoana Mântuitorului Iisus Hristos. În afară de El nu mai e posibilă nici o Revelaţie.

Au existat unii reprezentaţi din partea unor confesiuni creştine: Ioachim de Flora, Berdiaev şi unii dintre neoprotestanţi care consideră că Revelaţia nu s-a încheiat. Doctrina lor a fost respinsă de către Biserică. Din punctul de vedere al învăţăturii Bisericii în modelul de revelaţie a lui Iisus Hristos, în Sfânta Scriptură este descrisă nu numai acţiunea lui Dumnezeu de revelare şi de coborâre a Lui pe pământ spre noi, ci şi începutul ridicării noastre spre El până la starea de îndumnezeire, aşa cum arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni 2,6: "împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus".

Cuvintele lui Hristos din Sfânta Scriptură trebuie crezute, deoarece sunt cuvintele lui Dumnezeu:

Ioan 3,34: "Căci cel pe care l-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură".

Ioan 6,63: "Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă".

Ioan 8,47: "Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu".

Pe lângă cărţile canonice ale Vechiului şi Noului Testament au apărut şi unele cărţi apocrife. O altă categorie este cea a cărţilor Vechiului Testament numite anaghinoscomena (bune de citit).

Există o deosebire între canonul palestinian şi cel alexandrin. Primul cuprinde cărţile canonice, al doilea şi pe celelalte (apocrife + anaghinoscomena).

Biserica Apuseană la Sinoadele de la Hipona (393) şi Cartagina (397), plecând de la autoritatea Fericitului Augustin, a primit în canon şi cărţile apocrife şi anaghinoscomena.

Biserica Răsăriteană şi-a precizat oficial poziţia ei la Sinodul de la Laodiceea prin canoanele 59 şi 60 primind în canon numai cărţile canonice. Pe cele bune de citit le consideră ca având o autoritate relativă.

Un aspect important în privinţa Sfintei Scripturi este legătura ei cu Biserica.

Romano-catolicii

Prin învăţătura despre primatul papal au ridicat magisteriul şi Biserica deasupra Sfintei Scripturi. A făcut astfel Scriptura total dependentă de Biserică. Aceasta a determinat Biserica Romano-Catolică să introducă dogme noi în învăţătura ei oficială: infailibilitatea papală, primatul papal, imaculata conceptiae, înălţarea cu trupul la cer a Sfintei Fecioare. În plus, au interzis multă vreme folosirea Bibliei de către credincioşi.

Protestanţii

Ca reacţie la această tendinţă extremistă, Bisericile protestante au trecut la dependenţa Bisericii faţă de Biblie (sola Scriptura). Ei au aşezat Biblia deasupra Bisericii şi au luat conştiinţa liberă a fiecărei credinţe ca şi criteriu de interpretare a Sfintei Scripturi. Bisericile protestante au eliminat din doctrina Bisericii capitole importante pentru credinţă: tradiţia, sacerdoţiul, importanţa faptelor bune pentru mântuire.

Ortodocşii

Din punctul de vedere ortodox există o relaţie reciprocă între Sfânta Scriptură şi Biserică. Sfânta Scriptură există şi este aplicată în Biserică şi de către Biserică. Fără Biserică n-ar fi fost Scriptura. În acest sens, canonul Scripturii se datoreaza Bisericii şi mărturiei ei.

Scriptura a fost scrisă în Biserică şi Biserica a dat mărturie despre caracterul ei autentic şi originea ei apostolică. Scriptura ia naştere în sânul Bisericii, ca fixare în scris a unei părţi a tradiţiei apostolice, ce a apărut odată cu Biserica, ca aplicare practică a Revelaţiei.

Nu se poate spune care pe care o ţine, ci ele se implică reciproc, distingându-se doar teoretic. Sfânta Scriptură însă nu se naşte odată cu Biserica, ci ulterior, în Biserică. Biserica este cea care dă garanţie pentru ea şi o ocroteşte, dar în acelaşi timp se hrăneşte şi din ea.

Tradiţia arată că Biserica se mişcă în interiorul Sfintei Scripturi şi al Tradiţiei, iar Sfânta Scriptură îşi arată conţinutul în interiorul Bisericii, împletirea aceasta depinde însă de lucrarea Sfântului Duh care a inspirat fixarea în scris a Revelaţiei şi continuă să împlinească unirea oamenilor cu Hristos în Biserică.

Biserica are faţă de Sânta Scriptură o întâietate de timp şi de funcţie, însă în acelaşi timp Biserica trebuie mereu cercetată şi interpretată în lumina Sfintei Scripturi, ca să se înlăture zgura timpului şi să rămână conformă cu Evanghelia.

Criteriul de interpretare a Sfintei Scripturi nu este însă o persoană singulară, ci întreaga Biserică în totalitatea ei, pentru că Biserica este opera Revelaţiei sau lucrarea Duhului Sfât şi ea se mişcă în interiorul acestei revelaţii, fiind unită organic cu ea.